Școala dragonului

Parcă cineva dădea drumul minotaurului la ora 14.00, cînd pe la toate blocurile țipetele noastre de joacă se încheiau și memorau răcnetele de la televizor, odată ce începea Dragon­ball. Cam pe atunci am înțeles că puterea o dobîndești doar prin trei moduri: ori te naști cu ea, ori prin magie, ori prin an­tre­nament. De asemenea, era și o re­gulă generală, ca doar cei buni și cumsecade, precum Songoku, să fie cei mai puternici, în timp ce Picolo, întruchi­pa­rea răului, să piardă lupta finală. Mai erau tipi buni ca Krilin, Yamcha, sau Tien, însă fiecare dintre aceștia aveau cîte un defect, și nu puteau să pună mî­na pe forța necesară să apere Pămîntul, deși își exersau manevrele zilnic.

De aceea, împreună cu restul băieților, ne antrenam zilnic să combatem o posibi­lă invazie, prin tot felul de exerciții, de la căratul bolovanilor dintr-un colț al par­cului în celălalt, pînă la făcut ture de bloc în toiul nopții. Mai greu era cînd trebuia să ne luptăm între noi, pentru că fiecare era un Songoku, și nu aveam nici un Picolo, sau cînd vecinii veneau cu atacuri mai puternice decît „Valul țes­toasei” cu care noi încercam înver­șu­­nat să dăm jos nucile din copac, exact sub ferestrele acestora. Cu cît strigam mai tare, încercînd să scoatem o rază de ener­gie din palme, cu atît Picolo ieșea mai ner­vos pe ușă și ne urechea mai du­re­ros.

Mai tîrziu, cînd a apărut Dra­gon­ball Z, am învățat două lucruri noi despre putere. Primul a fost de la Picolo și de la Vegeta, prințul sayanilor, care ne-au demonstrat nu doar că forța se naște pe atît de rapid pe cît de determinați sîn­tem, ci și că un strop de aroganță ne fa­ce mai tari. Iar al doilea, de la Son­go­ku, care a confirmat spusele lui Niet­­zsche, cum că ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici. Și chiar dacă tendința actuală e ca Pămîntul să fie apărat de niște păsări colorate și nervoase, mie tot îmi vine cîteodată să folosesc „Valul țes­toasei” în direcția to­netei RATP atunci cînd nu primesc restul întreg.

Iulian BÎRZOI