Scîrbele lumii

Oamenii se ceartă, se împacă, se mă­nîncă de urechi, se împing reciproc în prăpăstii și tot ei își întind mîinile cu milă și o jumătate de gură de „îmi pare rău”. Norocul nostru că sîntem ipocriți. În­deajuns cît să ne facem că nu ob­ser­văm că ne ducem de rîpă. Îndeajuns cît să rînjim grotesc a fericire chiar dacă ni se sfarmă sub priviri ordinea firescu­lui așa cum o știam cîndva.

Ne-am blazat. Bucuriile noastre s-au subțiat ca un borș bun în care-acum mai plutesc doar cîteva frunze blegite de pătrunjel. Apos și dulceag, e îndoit cu apă, spălăcit și călduț. Și, în ciuda noastră, nici nu se-ncălzește vreodată de tot, rămîne undeva în punctul de topire al poftei de mîncare. Acolo ni se pierd ma­rile așteptări de la viață și de la oa­me­nii din ea, acolo se murează dispo­zi­ția de-a mai pune mînă de la mînă să nu lăsăm ciorba asta veche să se î­nă­creas­că.

Ne bucurăm cînd dăm peste oa­meni de bun simț ca de-o minune de prin alte lumi. Nu sîntem naivi, dar ne du­ce de nas căldura unor vorbe bune, a unei mîini întinse spre ajutor, a unui schimb de replici cu cap, coadă și lo­gi­că. A ajuns, fiindcă am tot fiert aceeași su­pă sălcie într-un ceaun negru de ce­nu­șă, să ne fericească răul mai mic și să nu mai poftim la lipsa lui. Ca și cînd am pune prea multă sare într-o apă chioa­­ră, dar ne-am mulțumi să-i simțim gustul. Salarii mărunte, dar măcar să fie. Școală cu porția, stîngaci și cu de-a sila, dar măcar s-o facem. Viață de cîine, dar măcar s-o trăim.

Ne-au rămas fericirile mici sau ne-a crescut burta de la borșul de năluci și ne strîng ca o pereche de pantaloni de piele în care știm, oricum, că n-arătăm bine. Dar ne plac atît de tare încă di­nainte de a-i fi purtat vreodată, așa că-i tragem peste pîntece cu îndîrjire, ru­gîn­du-ne ca nimeni să nu fi cunoscut bucurie mai mare ca a noastră.