Să ne îngropăm

Ne-ar plăcea să nu avem nevoie de muze pentru a crea și nici de simț ar­tistic pentru a ne bucura de crea­ție. Să putem măsura nimicul și, du­pă ce îl întoarcem pe toate părțile, să îl decartăm satisfăcuți spunîndu-ne că nu ne mai sperie cu nimic. Să îl îm­brățișăm. Să nu existe celebritate și nici anonimat, nici bogăție dar nici sărăcie. Să fim egali, pe cît de proști, pe-atît de deștepți, pe cît de lași pe-atît de curajoși.

Să ne placă se­xul la fel de mult ca moartea și să ne temem la fel de mult de a­mîn­două. De fapt, să nu ne temem. Să nu existe frică, bucurie, speranță, dez­nădejde, credință sau izbăvire. Să nu purtăm griji, să nu ne macine destinul ca pe o moară stricată. Să nu trăim pentru ziua de mîine sau pentru o „viață de după”.

Să nu ne preocupe decît schimbarea și să ne schimbăm atît de mult încît să ne uităm rădăcinile. Să fim în­conjurați de liniște. Iar în acea li­niște să existăm desăvîrșiți. Să creăm e­chilibru. Punînd semnul de egalitate, să anulăm lumea din jurul nostru. Fără cer, vînt sau ploaie, socie­tate, comunități sau relații. Să fim un tot perfect. Feeric, utopic. Iar din aceea utopie să nu decupăm alte senzații decît cele care ne plac. Fără sen­zații, să ne reducem simțurile. În­cet, să nu mai vedem, să pipăim. Să nu mai pipăim, să mirosim. Să nu mai mirosim, să gustăm. Să nu mai gus­tăm, să auzim. Și-apoi să fie doar acea liniște aducătoare de de­să­vîr­și­re. În ea, să nu gîndim, să o facă alții în locul nostru. În ea, să nu murim, să ne naștem direct morți.

Cătălin HOPULELE