Rusinea cusuta cu ata alba

Cind era mic il punea la munci grele prin curte, “ca sa prinzi la muschi”, ii zicea el. Seara se itea de dupa gardul de uluci, intremat cu sirma groasa de aluminiu si ata de balot. I se vedeau obrajii rumeni iarna printre scindurile imbracate in zapada si ochii.

Ochii care il vedeau pe tata venind pe doua carari in fiecare seara, cintind cu veselie ultima melodie de la birt. El raminea afara de fiecare data, sa mai caste gura la fulgi. Ii placea cind i se topeau incet pe limba. Din casa auzea mereu hodoronc-tronc, iar de frica mergea sa doarma la “batrina” la vale. Batrina era mai mult decit batrina, avea si ea ochii si pletele ninse iar vocea aducea cu a Mosului cind face “ho-ho-ho”.

Cind aveau musafiri, tatal mereu il lua pe genunchi, mai mult de dragul lumii si ii spunea mindru: “Sa-mi semeni mie, lisman! Sa fii ca tat-tu, sa nu ma faci de rusine. Ca doar un singur baiat am”. El lasa privirea in jos, apoi fugea la bucatarie printre fustele mamei, sa-i mai dea o mina de ajutor la pus pe foc. In clasa a V-a i-a aruncat cartile de scoala, l-a snopit in bataie apoi l-a lasat o noapte afara. Noroc ca era vara, a dormit in capita cu fin. Nici acum nu stie motivul. “Sa fii ca tat-tu, sa nu ma faci de rusine” era cosmarul lui care nu-i dadea pace nici dupa ce a plecat din sat, la scoala la internat, departe de casa. Mai tirziu mergea doar de Craciun si Pasti in vizita, apoi nici atunci. Ii era mila numai de mama, de miinile ei fripte la plita, batatorite de atita munca pentru doi.

Acum toti il stiu de Fanica, baiat bun. Si-a facut casa linga oras si in fiecare seara trece pe la magazinul de pe strada Sporelii de unde iese cu o punga de pufuleti cu surprize, doua franzele si un kilogram de cartofi. In curte, Gigel pune ochi omului de zapada. Pentru “tati” iarna n-a fost niciodata mai calda.

Paula SCINTEIANU