Robin Hood de România

M-am trezit dis-de-dimineață și, cu ranița în spate și detectorul de me­tale rezemat de umărul drept, am plecat către locul cu pricina. Nu era nimeni, ceilalți își făcuseră deja trea­ba și locul aproape că fusese „cu­ră­țat” de orice ar mai fi fost de interes. Doar că eu, fiind lup bătrîn, știam că mai sînt încă lucruri care zac sub dărîmături.

Așa că mi-am început căutarea de la casele mici, sau ce-a mai ră­mas din ele, găsind în mod sistema­tic ba cîte un tablou semi-valoros, ba un set de tacîmuri din care se mai pu­tea face ceva sau doar cîteva banc­­note uitate pe alocuri. Din școli și li­cee am scos ce cărți mai puteau fi folosite și, că și-așa obosisem, m-am amuzat cu vreo două oracole ale u­nor puști de clasa a V-a. Apoi am a­juns la bibliotecă și-aici m-am concentrat mai mult asupra volumelor vechi, chiar dacă multe nu mai erau integrale. Poate, cumulat cu ce-au găsit ceilalți căutători din țară, ușor, ușor refacem cîteva cărți care altfel s-ar fi pierdut.

În sfîrșit, spre seară, cînd cerul de­ja se-nroșește, am ajuns pe un deal, unde cu doar cîteva zile în ur­mă stăteau mîndre casele cîtorva mi­niștri și deputați. Acum, doar blo­curi mari de ciment spart, fiare și pe alocuri cîteva bucăți de marmură tre­cute cu vederea de către ceilalți care trecuseră pe-aici înaintea mea. Le-am găsit seifurile și, cum ei toți muriseră în urma cutremurului, am stabilit cu șefii că cel mai corect ar fi să returnăm banii agonisiți de foștii mai-mari proprietarilor de drept, oamenilor de rînd, iar o parte să donăm școlilor care-au mai ră­mas, universităților, spitalelor, ca­se­lor și căminelor culturale.

A trecut un an de-atunci și încă ne chinuim să deschidem seifurile.

Ioan STOLERU