Repausul vine duminică

Mai întîi a fost cuvîntul: „Au! Ca­mera asta ar fi trebuit să fie goală. Unde-o fi întrerupătorul?”. La scurt timp după aceea s-a aprins și lumina. În­tunericul a fugit și s-a ascuns după geamul de sticlă, dincolo de care încă nu răsăriseră stelele. „Ah, scaunul era ca să pot vărui tavanul”, spuse unicul locatar. După ce s-a separat apa din var și tavanul era acum albastru ima­cu­lat, ziua următoare a fost montată și pardoseala.

Au fost aduse plante de­corative, palmieri și măslini. De­co­ra­torul și proprietarul de drept al ca­merei a decis că ziua următoare va mon­ta niște pînze în geam, iar pîn­ze­le vor fi lăsate în timpul zilei, și ridicate în timpul nopții, pentru a se ve­dea lu­na și stelele care între timp apă­ru­seră în spatele sticlei. În a cincea zi de la mutarea în noua casă, și-au făcut apa­ri­ția pești în acvarii și papagali. Dar vi­ne noaptea și în ur­mă­toa­rea zi proprietarul aduce un cîine, o pisică și o mî­nă de lut. Așază lutul pe podea și pleacă cu animalele la plimbare. Se-n­toarce, udă plantele, le șter­ge de praf, hră­nește peștii și învață pa­pa­galii a vorbi. Se uită-n jur, și îi place ce vede.

„Am muncit mult la de­corarea noii ca­me­re. Cred că merit un repaus căci am obosit. Dar ce fac cu mîna asta de lut? Am s-o modelez mîine”, gîndi pentru sine creatorul. Dar mîine era du­mi­ni­că, iar duminica nu se face treabă, așa că mîna de lut a rămas pe jos, lipsită de viață pînă as­tăzi. Iar acum încă am fi înghețat în peșteri, desenînd vî­nă­toa­rea unei tur­me de ciute pe un perete în jurul ul­ti­mei invenții: focul.

Alex VARNINSCHI