Răscoala pietrelor neșlefuite

Nu știm nici noi dacă ne-a sunat cea­sul într-o dimineață și aveam gust de revoltă pe buze, de la strîmbele politice mîncate de cu seară sau dac-am învățat de la alții că nimic nu re­zolvă mai bine necazul poporului de­cît o sămînță spartă, revoluționar, în Piața Unirii. Nu știm de la ce ni se trage, dar ne-am lipit de frunte le­gi­ti­mația de căuzaș și, din cînd în cînd, scan­dăm ceva abject despre Bă­ses­cu.

Nu pe românii ieșiți în marile pie­țe de foame și sărăcie merită să-i ta­xăm c-o explicație. Printre ei s-au ră­tăcit tineri cu cauza lăsată acasă, îm­pinși de sărăcia cu duhul și foa­mea de-o revoluție ca cea despre ca­re-au auzit că le-a eliberat neamul și le-a adus Internetul. Explicațiile lor sînt cele prețioase, ei sînt cei care s-au ridicat de printre rînduri îm­păr­țiți în specii de scandalagii.

Ce-i drept, puțini știu pentru ce se protestează, fie ei din București sau Iași sau de oriunde s-au mai ridicat pancarte cînd mai legitime, cînd mai nostime. Însă revolta personală e una și bună, chiar dacă studentul ie­se în stradă de greața taxei prea mari de înmatriculare sau din pofta căs­catului de gură. Unii se uită cruciș cînd îi întrebi de Arafat, alții par să știe prea multe despre asta, deși pe cartonul ce le ține dos de lapoviță se cere ajutorul lui Chuck Norris.

Așa se motivează mai nou ab­sen­țele la cursuri. Cu răzmerițe în­cro­pite dintr-un zvon, un neajuns pir­pi­riu și-o știre încă necoaptă. Din­tr-o so­lidaritate inconștientă și cu ridicări perplexe din umeri, tinerii noștri au săl­tat hora-n rebeliune, privatizînd, fă­ră să-și dea seama, pînă și re­vo­lu­ția.