Pui răpit din timp

De cinci ani, casa Lorenei ticăie. Pen­dulează între 0 și 24, la orele fixe cîntă în șase limbi, iar seara, mixul acesta se transformă într-un joc periculos. Pentru asta nici nu am înnoptat ni­ciodată în casa prietenei mele. Îmi e­s­­te frică să aud peste 30 de ceasuri șu­șo­tind toate în același timp „ai ratat o zi”.

Adică, după ce că-și schimbă gla­su­rile și-ncep să sune mai strident imediat ce a­miaza trece, ticăind ca o vră­jitoare ca­re țipă înfundat, după trei după-amiaza se mai și uită chiorîș la mine. De fie­ca­re dată cînd ne lungim la vorbă mai mult decît ne-am propus, răsăritul de pe ceasul din Torino se învinețește, pre­­vestind parcă furtuna, iar motanul de pe orologiul din Lefkada în loc să toar­că leneș, aproape că scuipă, în­drep­tîn­du-și ghearele din ceramică către gîtul meu.

Odată, de frica ceasurilor, i-am pro­pus Lorenei să-și oprească „puii”. Am umblat cu grijă la spate și ceasurilor electronice le-am scos bateria, iar celorlal­te, mecanice, le-am dat pes­te cap che­­ița pînă au tăcut. A fost o zi ne­la­locul ei. Ne-am așezat în leagăn și nu am plecat de a­colo pînă nu s-a în­tunecat, iar cînd am in­trat în casă, limbile în­ghe­țate ale ceasurilor ne-au înspăimîntat. E­ram singure în ditamai casa, afară era noapte, iar pașii noștri ne făceau pielea găină. Și cele 30 de ceasuri, blocate la 14.35, arătau, mai mult ca ori­cînd, lipsite de viață. Nu­mai niște obiecte din por­țe­lan, sticlă sau plastic, colo­ra­te și înzestrate cu rotițe ca să ne socotească viața, ca pe degete. Nu mai erau puii Lorenei de ca­re se îngrijea zilnic. Atunci e­rau doar niște hidoșenii pe care noi le foloseam fără rost. Însă, pe post de mobilă, nu puteau izbucni: „ai ratat și azi”.

Iulia CIUHU