Psalmii…

Palmele imi erau umflate, iar ochii plinsi ca dupa o zi de curatat ceapa. Rigla de lemn din mina invatatoarei purta pe cant linia vietii mele. Am suferit in acea zi la abecedar pentru lipsa mea de patriotism. Arghezi m-a ranit pentru prima data. Si m-a ranit cum nimeni altcineva nu putea s-o faca in lumea pe care mi-o construisem eu din cuiburile pasarilor aciuate in nucul din spatele casei, din ginganiile pamintului, pe care “batrina” le numea “vacile domnului” si din nelinistea diminetilor date spre pierzania scolirii.

N-am invatat poezia dedicata tarii mele, a carui titlu nu mi-l mai amintesc, pentru ca m-am jucat cu papusi. Iar pentru ca am luat nota mica, tata mi le-a aruncat in foc. Atunci Arghezi m-a ranit a doua oara si m-a condamnat la mumii din cirpa, la fiinte zamislite de mine din sosete si cilti in loc de plete.

Cind intra tata in casa le ascundeam sub pat, le certam si le uram pentru ca nu voiau sa fie mai frumoase. La scoala nu mincam creta cum facea Vizdoaga sau Andrei, nu primeam bulina rosie la controlul zilnic pe care ni-l faceam unii altora la unghii, ancestral proces de deratizare si nu-i culegeam urzici sau ciuperci doamnei invatatoare primavara.

Poate ca am gresit pe undeva, poate nu trebuia sa merg la scoala in ziua aceea, sa mimez o durere de rotula ori o luxatie. Brazdele pamintului din poezie au ramas reci, straine si razbunatoare, ca o mama vitrega ori o ciuma cu potirnichi in loc de sprincene. Nu intelegeam de ce trebuie sa invat patriotismul din versuri daca in clasa cintam “Desteapta-te, romane” dimineata si “Cuvine-se cu adevarat” la sfirsitul orelor.

Acum cint “Psalmii” concesionati sub drepturi de autor in mine si mi-e frica sa nu ma auda cineva, sa nu ma dea ipocrizia in judecata. Acum Arghezi m-a ranit pentru a treia oara.

Paula SCINTEIANU