Prietenia legată cu sfoară

„Spune-ți-i oricui vă mai trimite pachete să treacă la adresă: «Post restant: oficiu poștal nr. 1». Altfel nu vă mai predăm nimic”. Am dat docil din cap, am promis că nu se mai repe­tă și m-am ridicat pe vîrfuri, curios să văd peste tejgheaua Poștei Mari ce pri­mi­sem. „A, și încă ceva. Coletul e cu 500 de grame mai ușor decît cel cîn­­tărit inițial. Cred că s-a vărsat un bor­can, că e ud”.

Era învelit într-o groasă pînză gri, cusut la margini cu ață la fel de groa­să, neagră, arătînd a pachet cu pro­vi­zii sau armament. Cu pixul îngroșat e­rau scrise adresele, a mea din Iași, a lor din Hunedoara.

M-am mînjit tot pînă am adus în redacție cutia din care curgea încă li­chi­dul vișiniu, vîscos. În cinci minute ca­mera s-a umplut de mirosul de al­cool stătut. Pachetul era strîns și legat cu sfoară mai bine decît credeam. Un sfert de oră și-un cuțit mi-au trebuit să trec de pînză și celofan, pînă la cu­tia de carton în care cu grijă fuseseră așe­za­te merindele.

Doar o ploscă din sticlă, cu ceva ce părea a fi fost vișinată sau lichior, și-a vărsat tot conținutul pe celelalte pro­duse din cutie. Bananele-s ap­roa­pe negre și napolitanele miros a al­co­ol. Am mîncat fructele, cu tot cu portocalele îmbibate în licoarea roșie, din respect pentru puținul din care au rupt cei ce mi le-au trimis. Iar napolitanele „vrac” cu glazură de ciocolată au fost mai bune decît oricare Joe în­dră­git în copilărie.

Piesa de rezistență, cîrnatul de vre­un metru jumate, a făcut tot pa­che­­­tul. Condimentat, gustos, suculent, a binecuvîntat la propriu cîteva prîn­zuri și cine.

***

În noiembrie anul trecut am fost la Petrila să scriu nu despre întîm­pla­rea din mină, ci despre tragedia ce se pe­trece de zeci de ani în Valea Jiului, traiul mizer de care au parte minerii. Peste trei luni, am primit, la Iași, de la unul din mineri, care în momentul vizitei mele m-a dus acasă la un tovarăș ortac și m-a hrănit, un pachet cu mîncare, fructe și vișinată.

Ioan STOLERU