Pricepuți în ale oratoriei

Oare atunci cînd vine vorba să dăm un sfat cuiva la nevoie, nu ne considerăm noi a fi în măsură să îl ajutăm cu o vorbă bună? Ori îl consolăm că a fost părăsit de iu­bită și îi spunem ce să facă, ori îi demonstrăm de ce nu e bine să bea sau să fumeze. Sărim întotdeauna cînd aproapele se află în impas, întinzîndu-i ca pe culmea de rufe teorii și exemple care să îl ajute să treacă mai departe. Tragem de pe gură fermoarul oratoriei, iar vorbele noastre de duh îi inundă timpanele. Și tocmai această inun­dare îl distrage de la gîndurile împovărîtoare. Nu contează da­că problema aceluia se înca­drea­ză sau nu în dimensiunea noastră pshihologică, noi continuăm să îi dăm sfaturi, iar el de multe ori le ascultă în speranța că poate-poate își va rezolva problema. Dar de cîte ori atunci cînd vorbim ne așezăm în fața oglinzii lăuntrice?

Pe principiul „Fă ce zice popa, dar nu fă ce face el” ne permitem să dăm sfaturi. De o mulțime de ori am auzit fumători care sfătuiau pe alții să nu fumeze, căci nu fac decît să își înnegrească plămînii și să-și ardă banii. Pri­mul răspuns primit e întotdeauna cel instictiv, „dacă tu o faci, eu de ce nu aș face-o?”. Asta din răzvrătire sau din ideea că cineva încearcă să îi pu­nă piedică în drumul spre fericire. Avem tendința de a-i judeca pe cei ce dau sfaturi, să le scotocim în adîncimi și să le punem în față fap­te­le ce i-au fă­cut să se înțepenească cu un picior în groapă. Însă nu ne gîn­dim nicio clipă că am putea fi în oricare moment în locul lui. Cîteodată e bine să nu mai căutăm ațele marionetelor sau ventrilocul, ci să ne bucurăm de mesajul pe care acesta îl transmite prin păpuși. Poate că totuși e mai bine să asculți de ci­neva cu experiență în cele mai puțin „creștinești” căci „tot pățitu-i priceput”.