Poveștile de sub lespede

Într-un colț întunecat al camerei un omuleț stă chir­cit la o masă de lucru spre care bate o lumină gălbuie. Scrie ceva c-o furie ce pare scoasă dintr-o dimensiune paralelă. Broboane de apă îi brăzdează fruntea pe ca­re o mai alintă blînd cu mîna din cînd în cînd. Dacă te apropii suficient de tare poți să citești titlul subliniat cu o dungă groasă, tremurată -„ Păcatele de pe urmă”. Cuvintele astea-i amărăsc fața palidă, iar gîndul pare să-l vrea uitat căutînd să-l ascundă sub o lespede re­ce.

De cîte ori nu ne-am așezat dimineața în fața biroului și-am încercat să ne căutăm dincolo de foaia al­bă care stătea răstignită pe-un colț? N-am sperat în­totdeauna să ne găsim pe noi, cei care se uită cu ochii mari și pierduți la un sine imaginar, ci pe cei care am năzuit întotdeauna să fim, cei pentru care, înainte să apară toate turnurile ciudate ale destinului, am fi sacri­ficat totul fără să așteptăm vreo garanție. Cu timpul, nevoia siguranței ne-a săpat șanțuri adînci în suflete, pe care reușeam să le umplem apoi cu negare, ca într-un final să se macine și mai adînc. Am închis ochii și-am continuat să fugim după năzuințe, pînă cînd aceștia s-au obișnuit cu întunericul și n-au mai vrut să se des­chidă și să riște a fi arși de soare.

În clipele de pe urmă, ne spovedim în fața pa­gi­nilor albe și căutăm înfricoșați izbăvirea. Păcatele ne-au re­scris drumul și refuzăm să le permitem și o conturare a sfîr­șitului. Te afunzi într-o rugăciune fierbinte, me­ca­­ni­că, iar în cap ne apare obsesiv o imagine care n-a e­xis­­tat niciodată, dar care rămîne ultima amintire.

de Andreea ANTON