Povestea ei dintr-un strop de parfum

Ușa de la cameră era întredeschisă. Am ezitat pu­nîndu-mi sigură o piedică mentală, dar am intrat, e­ram prea curioasă și în cele din urmă m-a învins. Arăta exact ca întotdeauna, doar puțin praf pe ici pe colo, ce aco­perea ca o mantie transparentă cîteva lucruri. Iar a uitat menajera să facă curat, sau poate nu a avut chef. Totul este pus la locul lui, așternutul din mătase era apre­tat și curat, în culori pastelate se îmbină frumos cu ce­le­lalte lucruri din cameră: vazele cu flori proas­pe­te, fo­tografiile din care îmi zîmbește, draperia aurie ce as­cun­de peretele imens de sticlă ce duce înspre balcon, lă­sînd soarele să intre și să învăluie camera într-o lumi­nă plăcută și o atmosferă caldă. Tot timpul i-a plăcut soa­rele și atmosfera de dimineață. Spunea că reprezintă mereu un nou început, că ești binecuvîntat pentru că o poți lua de la capăt și că ai șansa să repari ce ieri ai făcut greșit.

Mă așez pe pat și mă trece un fior pe șira spinării. Nu am mai intrat demult aici, în inima intimității ei, locul unde a trăit, a avut secrete, a iubit, a plîns și a luat-o me­reu de la început odată cu fiecare dimineață. Doam­ne, cît poți cunoaște un om după camera lui! Cîte povești nes­puse în lucrurile fără viață și totuși ele însuflețesc un loc. Ceva mă distrage. Pe măsuța de toaletă, o rază blîn­dă îl învăluie și îl face să strălucească precum un diamant. E lucrul ce o reprezenta întrutotul, nicio­da­tă nu l-a schimbat. Parfumul ei îl știu de cînd m-am năs­cut. Mă apro­pii ezitînd să apăs, dar ceva e mai puternic ca mi­ne, dorul să o am din nou aproape.

Dintr-odată, camera ia note înmiresmate de vani­lie, mosc și lemn de cedru. Mă podidesc lacrimile. Vreau să mă abțin, dar nu pot, îmi lipsește mama enorm de mult. Izbucnesc în plîns, dar știu că ea va fi mereu alături de mine.

de Beatrice JURAVLE