Pinnochio, mîncat de lup

Nu se fac seriale în regulă despre noi, ca Grey’s Anatomy sau CSI, încît să se întipărească în capul vreunui a­do­lescent fără teme pentru acasă răspunsul la ce va face în viață. Nu avem week­-end-uri libere pentru a recupera somnul pierdut pe undeva prin redacție și nici măcar nu sîntem plătiți cu cît am vrea. De abia ne descurcăm cu papucii ca­re se rup lunar și bateriile de la re­por­tofon, iar mîncarea de la fast-food de­vine din ce în ce mai costisitoare. Stre­sul ne cunoaște toate secretele.

De obicei, dacă întrebi un jurnalist de ce nu renunță, cel mai probabil îți va spu­ne că pasiunea este cea care îl împiedică; dar nu e asta. Este vorba de pu­terea pe care o dobîndești odată cu le­gitimația de presă. Și după cum cu­noaștem vechiul clișeu, puterea aduce cu sine responsabilitate. Din păcate, nu toți s-au uitat la Spiderman, bătălia pen­tru credibilitate fiind pierdută pe mai multe fronturi – începînd cu prin­tul care a fost cucerit de către ta­bloi­de­le promovatoare de nulități și încheind cu Internetul, unde cu greu mai poți fa­ce diferența între un jurnalist veritabil și un blogger.

Îmi amintesc de un profesor care ne povestea despre cum erau priviți jur­naliștii pe vremea sa. Cică lumea te oprea pe stradă să-ți ceară ajutorul cu tot felul de probleme, iar de la bar cu greu erai lăsat să pleci cu berea plătită. Astăzi însă, dacă vrei să stai de vorbă cu un nene la piață și nu ești de la Pro TV înarmat cu un cameraman în spate, nici nu se va uita la tine. Ba mai mult, îți va bate apropo-ul că nu l-ai protejat cînd avea cea mai mare nevoie și te va alunga aruncînd cu cartofi după tine.

Într-o altă ordine de idei, povestea noastră seamănă cu lecția din clasa a do­ua din manualul de limba română, cea cu fiul de cioban. Presa din Ro­mâ­nia a a­juns să strige de prea multe ori „lu­pul”, iar cînd acesta și-a făcut a­pa­ri­ția cu adevărat, nimănui nu i-a mai păsat.

Iulian BÎRZOI