Perdaful mamei vitrege

Am fost adoptata cinci luni de zile si va spun ca adoptia este imposibila.

Am fost adoptata de mama ideala, de acea mama pe care prea multi si-au dorit-o si prea multi au iubit-o dinainte de a o cunoaste. O mama cu suflet cald, cu ochi albastri si vioi ca marea, o mama atenta si responsabila cu fiii ei, diplomata si corecta cu cei pe care ii stringea la sinu-i. O mama care stia sa-si invete „puii” tot ce trebuie pentru ca datul din coate sa le fie zbor si nu impleticire.

In primele luni nu-i puteam intelege limba, desi ii desluseam de pe buze cuvintele. Ne plimbam des, fara a ne vorbi. Ea nu ma tinea de mina, nu-mi oferea umarul, doar imi desena cu degetul harti pe linia vietii. Ea statea protapita in mijlocul realitatii mele dar continua sa-mi ramina la marginea sufletului. Imi dadea totul si nu-mi oferea nimic. Imi era prea dor de mama mea de drept care ma ducea de mina si-mi oferea totul spunindu-mi ca nu-mi poate da nimic.

In ultimele luni stateam de vorba ore in sir. Uneori ne amuzam impreuna, alteori ne certam de la nazdravaniile pe care le faceau ceilalti frati vitregi ai mei. Deja invatasem de la ea o sumedenie de lucruri noi si ma bucuram de libertatea lipsei de incorsetare pe care mi-o oferea. Devenisem cocheta si mindra. Doar cind ea se ducea la culcare si ramineam singura mi-era cel mai dor de mama mea de drept si de teama cu care ma saruta pe frunte spunindu-mi sa-mi fie frica si urit de lume.

Am fost crescuta de o mama pe care desi multi o vedeau hidoasa, pentru mine e cea mai frumoasa mama din lume. O mama cu suflet impietrit de ani de reprimare si auto-reprimare a afectelor, cu ochii cenusii de griji, cu miinile aspre si patate de o munca dezumanizanta. O mama neatenta si indiferenta cu fiii ei. O mama care nu stie sa-si invete copiii zborul, ci numai renuntarea.

Am fost in Spania cinci luni de zile si mi-am dat seama ca adoptia identitara este imposibila.

Laura PAULET