Pentru noi bat clopotele

Ne ghidăm pe marea învolburată după farurile din porturi, ce răzbat prin furtună, ceață sau vînt. În ele ne punem nădejdea, doar sîntem că­pi­tanii responsabili de toate gîn­du­ri­le, temerile și sentimentele care ne stră­bat întreaga ființă și de care avem gri­jă să nu se scufunde, pentru că sînt cele care ne țin la suprafață în res­tul timpului.

De la o vreme însă, farurile ce ne alimentează zilnic cu informații cu ajutorul cărora ne ghidăm în via­ță au început să pîlpîie. Nu de puț­i­ne ori fac flamă și atunci e forfotă în jurul lor. Cei ce au putere să le re­pa­re nu o fac și se iscă scandal, dar pe ei nu-i deranjează lumina slabă. Nu se gîndesc la noi, cei din larg. Pentru că știu că tot pe ei o să îi urmărim cu aviditate, ca să nu ne scufundăm și mai tare în în­tuneric. Știu că nu o să ne piardă, chiar de ne-ar servi cea mai proas­tă lumină.

Uneori ne mai izbește un val pu­ternic în moalele capului și reali­zăm că urmărim ceea ce nu trebuie. De puține ori ne schimbăm însă pre­fe­rin­țele, captivi fiind acelorași ca­na­le de emisie. Știm așadar că ceea ce urmărim e prost în mare măsură, dar abia reacționăm, ca și cum am fi le­gați de mîini și de picioare. Și așa ne ducem toate zilele.

Vine însă un moment în viață cînd tot ne scufundăm. Și noi și trăirile de care am avut grijă. Iar toate motivele pentru care ne-am le­­gat de mîini și de picioare și nu am reacționat la lumina tot mai proas­tă nu vor mai fi contat. Ne-am tîrît de­zorientați, fără să ne dăm seama poate, în cele mai mizere și mai rău famate porturi. Nu am ști­ut în ce lu­mină să ne mai încredem.