Pasajul de pe margine

Razele soarelui mîngîie galeș sacii de ciment, vîntul mai șterge praful de pe tîr­nă­coape, iar zgomotul picamerului se pier­de printre sutele de claxoane. Legenda Do­rel, în uniforma albastră pătată de muncă și cu șiroaie de sudoare izvorînd de sub cască, hotărăște că e timpul pentru prînz. Ia pachetul și încearcă să cuprindă cu pri­virea împrejurimile în căutarea unui lo­cu­șor unde să mănînce liniștit. Ar traversa strada, dar nu poa­te trece de rîul șoferilor care turează la maximum tablele su­pra­încălzite pe patru roți. Poa­te ar fi mai bine în groapa pentru viitorul pasaj unde e umbră și e mai răcoare. Monstruozitățile de utilaje parcate acolo nu îl lasă, așa că rămîne unde este. Se așază pe bordură, desface sandvișul și începe să mănînce tacticos din el. I se alătură încă doi coechipieri, care îi urmează cu totul exemplul.

Lui Dorel 2 i se face milă de lopata părăsită și se apucă să gîdile pietrișul cu ea. Își țin de urît unul altuia căci ceilalți trei stau ca sirenele la malul mării. După o masă copioasă, legea nescrisă te obligă să îți faci siesta. Înfloriturile și invocările spiritelor celor de la volane nu deranjează pe nimeni, au devenit o obișnuință. Așa că nu contează dacă lucrările vor mai întîrzia o lună, două, oricum lumea parcă a început să îndrăgească peisajul. Oamenii sînt mulțumiți că niciun Dorel nu cară acasă sacii de ciment, așa cum fac cei din alte orașe. Cu o mișcare de lopată nu se face un pasaj, dar măcar ai noștrii sînt curajoși: vin la muncă. Zvonurile spun că prin alte părți muncitorii se lasă intimidați de mașini și nu mai ajung acolo unde este cu adevărat nevoie de ei.