Omul negru pe peron

„Copilul tuciuriu, plin de motorină de pe platforma 1 e-al tău, nu?” Mama se învățase, n-avea nici o taină, știa că cel mai bine și mai bine copila ei știe șă fie păpușa cîrlionțată a celorlalți puș­tiu­la­che de la bloc. Zîmbea, punea hîrtiile pe birou și ieșea doar puțin să vadă dacă-i a­șa. Și era.

Fetița-i ajungea pînă la genunchi și, cumva, se întîmpla să aibă mereu ro­chii albe, de „pînză topită”, cum îi spu­se­se bunica, lîngă care crescuse pînă nu de­mult. Părul ei negru, de nedescîlcit se-m­ple­ticea printre degetele fetelor blo­n­de. Parcă nu mai văzuseră atîta claie de zulufi în viața lor. Dar pe ea, zăpăcita, n-o deranja, se așeza pe toate vago­ne­te­le care duceau corespondența pe pe­roa­ne și se murdărea de vaselina puturoa­să de pe rulmenți.

Crescuse fără scîr­be­le orașului și cînd au întors-o aici cerea „șăr­văt” în loc de prosop după ce mînca. Și orașul îi rî­dea în față, parc-ar fi grăit în limba fînului uscat de pe malul gîrlei de la bunici.

Fix printre fundițele rochiei îi treceau vorbele lor. Lumea ei era făcută din toate materialele și culorile, uneori și din pămînt ud și din țărînă. Ori Iașul n-avea nici un drept s-o judece și nici blondele de pe aceeași scară a blocului n-ar fi trebuit să-și facă mătură din pă­rul ei. Dar copila le-a lăsat mereu s-o joa­ce pe degete.

Orașul ăsta nu m-a învățat nici pînă azi cum se scapă de obiceiuri îm­pî­mîn­tenite în pielea crescută la țară. M-a fla­gelat cătinel, cu răbdare și m-a-ncreme­nit în trupul unei păpuși bătrîne la min­te, căreia i se va stafidi și trupul fără să se zbată atunci cînd oamenii își vor îm­pletici degetele prin sufletul, și nu prin părul ei. Și după tot măcelul, orașul ăs­ta colțuros nu-ți dă nici un șărvăt să-ți ștergi păcatele.