Oglindă, oglinjoară

Sîntem vanitoși prin natura noastră. Credem că acel concurs biologic asistat de-o intervenție divină ce ne-a adus în vîrful lanțului trofic ne dă drep­tul să credem că nu putem lăsa nimic la întîmplare și că trebuie să mo­de­lăm noi totul.

Că, după principiul scrierilor bi­bli­ce, totul trebuie să fie după chipul și a­semănarea noastră. Iar dacă asta nu se poate, măcar să fie după voia noastră. De aceea ne-am colorat lumea prin vo­ința de a schimba. Și singura cons­e­cin­­ță la care ne-am gîndit a fost a­ce­ea că am fi putut schimba totul altfel, în ce­va mai frumos. Am ras păduri în­tregi pentru interioare de lemn lucios și pîr­tii de schi, și pe locul arborilor fal­nici ne-am construit case cu turle pî­nă la cer. Am împins oceanul înapoi ca să re­cuperăm solul mănos pe care acesta își lungea valurile și l-am curățat, ori­­cînd am vrut, de creaturi ca să ne um­­plem magaziile de provizii. Am că­u­tat mereu să stîrnim alizeele ca să ne ma­cine porumbul și grîul într-o făină fi­nă ca nisipiul. Am oprit cursurile rî­u­ri­lor și le-am aruncat apa-n amonte pentru a ne putea aprinde, seara, becurile în ca­să.

Am luat fără să ne uităm de unde și nu ne-am așteptat să ceară nimeni n­i­mic înapoi. Niciodată. Că doar sîn­tem creaturile alfa și pentru noi omega se-ntîmplă numai cînd avem chef. Asta însă pînă cînd simțim că pămîntul ni se zvîrcolește sub picioare, că-și var­să lava topită peste casele noastre mai fra­gile decît ne-așteptam. Pînă cînd o­cea­nul își aruncă nesătul valurile de par­că ar vrea să ne-nghită și vînturile nă­praz­nice ne biciuesc din toate părțile țe­sînd prăpădul în urma lor.

Atunci ne-ntoarcem spășiți la o­glinda vanității noastre și îi culegem, în­frînți, bucățile sparte. Cum am fă­cu­t-o și pentru Katrina, Irene sau San­dy.

Cătălin HOPULELE