Obștea Negrelor Gînduri

Pentru că adidașii aruncați pe cablurile de telefoane erau fe­lul în care se protesta în comunism. Atunci nu puteai spune pe față: „domnule ministru, vrem să scoatem țara din rahat”. Erai tîrît într-un beci, schingiuit apoi împușcat sau reeducat. Acum în­să nu îți mai ține nimeni limba legată. Poți vorbi și poți striga în gura mare în fața oricui. Ține totul de democrația asta perver­să. Și dacă poți face toate lu­cru­rile astea, de ce să-mi mîzgîlesc cear­șafurile sau să-mi trimit mu­răturile cu trenul la București cînd nici măcar nu știu pentru ce protestez?

Ce-ar fi dacă nu am milita pen­tru a avea 25% putere de de­cizie din alegerea unui rector ca­re nici măcar nu mă va re­pre­zen­ta pe mine? Ce-ar fi dacă am ce­re în schimb cu 25% mai mul­te săli de clasă, echipamente de cercetare și un buget cu 25% mai mare pentru educație? Pen­tru asta aș scoate și prosoapele la geam, ca să dea bine și să vină pre­sa să mă filmeze, dar m-aș du­ce și în față la Minister. Aco­lo mi-aș pune cortul lîngă cel al altor zeci de mii de studenți și aș scanda pînă cînd ministrul ar ie­și la balcon și ar da vina pe „a­gen­ții sovietici” declarînd că ori e ca studenții, ori nu mai e de­loc. Asta ar trebui să facă pentru mine un ONG studențesc. Să îmi dea un motiv să mă urc în primul tren spre București.

Degeaba îmi rod tălpile măr­­șăluind pînă în capitală, dacă o­da­tă ajuns acolo, în Piața Con­sti­tuției, am alături de mine doar aurolacii din gura de metrou.

Cătălin HOPULELE