O țară prin mașina de tocat

Într-un supermarket din Iași, pe un panou, oamenii își dau la preț negociabil bucăți de viață și de moarte. Mașină de tuns – convenabilă, uscător de păr – în stare bună, apartament cu două camere – mo­bilat, mormînt – reutilizabil. Să ne putem îngriji, să ne simțim ca acasă, să a­vem unde muri. Un loc de veci în cimi­ti­rul Galata se vinde a doua oară, poate pen­tru că proprietarului nu-i mai este fri­că de sfîrșit cum îi era cînd l-a luat.

Poa­­te s-a răzgîndit și nu vrea să se așeze dea­supra altor oase, să-i pocnească pe veci sub coaste. Poate nu vrea să mestece pă­mînt amestecat cu un suflet de demult, ci să-i scrîșnească printre dinți țărînă cu­ra­tă, plouată de curînd. Un bărbat cu șap­că  de stofă scorțoasă, în carouri, își tre­ce mîna peste afișier și-l mîngîie pînă scoate biletul funebru din scobitura în ca­re se sprijină. Or fi rîs mulți la bucata a­ia de hîrtie, el nu.

Poate nici britanicii, nici francezii și nici noi n-am rîs cînd ni s-a băgat un pumn de carne în gură și ni s-a spus că am înfiorat o lume-ntreagă sfredelindu-ne caii într-un abator dintr-un sat din Bo­to­șani. Ca o pînză de păianjen lipicioa­să, povestea asta a prins și Olanda și Ci­pru, Franța, Marea Britanie și cu ele de mînă ne-am țesut un soi de capcană pen­tru insulte, un „scandal”, cum ne pla­ce să titrăm. De la mic la mare, sîntem plagiatori, răzvrătiți în fața a tot ce ni se cere de pe scaunele înalte ale Eu­ro­pei, sîntem ucigași de cai și, mai ales, sîn­tem prea mulți.

Un continent întreg se împiedică de noi și după fiecare conflict de idei, de da­torii morale, de cîntar, galantar și e­ti­che­tă, ne adîncim într-o nișă murdară a O­ri­­entului. De-aici, dintr-un soi de butoi cu prea puțină tragere de inimă întinsă pe pereți, știm că dacă vreodată se va ridica vina de pe creștetul nostru, nu va mai afla nimeni, pentru că n-am reușit să cîș­tigăm dreptul de-a ne și spăla pă­ca­te­le. Englezilor nu le-a convenit să mă­nîn­ce porc și cal în loc de vacă și s-au că­trănit împotriva noastră fiindcă, undeva pe drum, cineva a schimbat o e­ti­che­tă. Mă tem, însă, că noi o să ne mul­țu­mim mereu să mestecăm țărîna unui pămînt otrăvit de neputință, indiferent de ce scri­e pe cruce.