O răstălmăcire cît lumea

Puii de om nu mai au loc acum pe Pămîntul ars de-un Soare vi­clean și ros de-o sete istovitoare. Se ascund pe unde apucă, prin scobituri în lemnul masivilor de altădată sau prin cră­pă­turi de zid ce-odată aveau obloane și se numeau „acasă”. N-au apucat să vadă cînd verdele s-a prefăcut scrum și nici să înțeleagă ce-a însemnat cu­loare. Au ascultat povești scrîș­ni­te din dinții celor care nu mai au glas nici măcar să urle. Iar zilele le-au vărsat în cutii mari din oțel păstrate pentru cei ce-ar fi trebuit să vină, dar n-au mai sosit.

Fețele n-au nume pentru că toate seamănă între ele, încercănate, li­vi­de și murdare fiindcă și cerul a re­fu­zat să li se mai pe scurgă pe pomeți cînd rîurile au secat. Oricum n-ai ști cum să le strigi fiindcă au uitat că li s-ar fi spus vreodată în vreun fel a­nu­me.

S-a sfărmat și piatra sub talpa goa­lă a neputinței și s-a ridicat în colb alb ca de cretă ce-ar fi trebuit mîn­ji­tă pe tăblițe negre și pe minți goale. Luciul sticlei ce se înfășura și ea cîn­d­va pe după manechine goale s-a fă­rîmițat în mii de cioburi și s-a topit pe asfalt. Nu sînt ei cei vinovați de toate, e firea cea care n-a mai putut și s-a răzvrătit.

***

Închid televizorul pentru a-mi alunga din minte imaginile regizate dureros, tăiate la montaj așa încît să picteze fața lumii, așa cum va a­ră­ta cînd se va sătura de noi. Și a­runc pe fereastră o privire fugară pen­tru a mă asigura că singurele care cad sînt doar frunzele îngălbenite de vreme. Copacii-s încă acolo, vor în­verzi iar la primăvară, la fel și cerul, va fi și el din nou azuriu ca după ploa­ie.

Mădălina MORARU