O minune de om

M. nu-și dorea decît să mun­ceas­­că. Voia doar să se ducă de dimineață la fabrica de țesături și să-l lase toată lumea în pace. Credea cu tărie că as­ta e menirea lui. Să-și pună oasele la treabă și mintea la clocit. Se în­chi­dea în camera căruia îi spunea mîn­dru „birou” și desena pe hîrtie cu de­ge­tul muiat în cerneală tot felul de sem­ne. Apoi, le punea cap la cap și ie­șea vesel din bîrlogul lui.

Îi înșira in­gi­ne­rului-șef toate colile mîzgîlite pe masă și aștepta. O zi, două, trei. Știa că pînă la urmă are să vină să-i spună că tot ce a creat el este minunat. Pleca acasă ultimul, cu ochii aproape închiși de atîta oboseală. Se lățea pe canapeaua mică și se cui­bă­rea sub plapuma mîncată de molii. Era fericit că dimineață trebuie să o ia de la capăt, pe același drum lă­tu­ral­nic, lătrat de aceiași cîini turbați.

A început să fumeze din ce în ce mai mult. Tușea și se zvîrcolea pînă cînd scuipa sînge. Credea că tocmai boala asta cu care se procopsise îl fă­cea minunat. „Băiete, trebuie să te tra­tezi. Nu mai poți continua așa”, i-a spus inginerul șef. Și l-a trimis în con­cediu. Trei luni, fără discuție. S-a dus la tot felul de medici, să se vindece cît mai repede. „Stai în pat și nu te obo­si”, i-au spus ei.

Dar M. nici nu voia să audă. S-a răzvrătit și a căl­cat din nou în fabrica de țesă­turi. A­tunci l-au mutat într-o debara și au uitat de el. Să stea acolo și să creeze în liniște. Nu s-a mai uitat nimeni peste modelele lui. Pă­reau toate la fel. S-a supărat teribil și nu s-a mai dus deloc. Cînd s-a în­să­nă­toșit a plecat degrabă înspre a­ce­eași cameră cu pereți mucegăiți. Dar fabrica nu mai era la fel. Oamenii nu-l mai ve­deau și se izbeau în el fără să-și cea­ră scuze. A așteptat din nou cîte trei zi­­le, pînă cînd inginerul a izbit ușa de pe­rete și i-a spus că trebuie să plece iar în concediu. Pe viață. M. nu mai avea acum nimic mi­nunat.

Adriana ZĂVOI