Nu ne omorîți fantomele!

Îmi aduc aminte cît de savuroase e­rau poveștile tatălui meu despre pri­me­le zile de cămin. Se făcea dis­tri­buția, mergeau la administrație și luau în primire camerele. Niște încăperi ne­gre, care aveau doar paturi cu saltele po­nosite, iar pentru a nu îngrădi spiri­tul liber al tinerilor studenți, lipseau și gea­murile. Numai cei norocoși se lă­u­dau cu niște rame mai acătării, restul a­veau deschisă cîte o poartă de 2×2 către ma­ma natură.

Și apoi urma un team building ade­vă­rat. Unul aducea varul, altul avea o cu­noștință la o fabrică de sticlă din Pă­cu­rari, de la portar împrumutau o tru­să de scule și-i dădeau bătaie. Ei erau din­tre cei fericiți, cu un pat cald noap­tea și cu o camera care mustea a nou și n-aveau nevoie de nimic altceva.

Noi venim de acasă știind să gătim doar cartofi prăjiți și să ne spălăm nu­mai lenjeria. Cea intimă. Prin urmare, ori­cît de dărăpănate ar fi căminele, ne fa­cem culcușul și așteptăm să treacă zi­le­le îngropați în Facebook și acoperiți cu ferestre de messenger. Nu e nici mai rău dar nici mai bine față de vremurile de altă dată. Acum, în aceleași că­mine în care au locuit și părinții noș­tri stăm în camere văruite de dinainte și schim­băm de două ori pe lună lenjeria pe bază de semnătură. Unii îi mai spun, a­muzați, cazarmament. La ce ne mai trebuie armată cînd stăm în cămine?

Există totuși ceva care leagă toate generațiile de studenți. Poate sînt optimist, dar cred în acel spirit studențesc care mocnește în pereții bătuți de vre­me ai căminelor, ascuns pe aceleași bănci, sub aceleași campusuri peste ca­re s-au revărsat aceste generații de ti­neri, vise sau speranțe. Se vede și acum în ochii miilor de boboci care îm­po­do­besc în fiecare toamnă Iașul. N-au pu­tut nici anii, nici torturile, chinurile sau su­ferințele să-l facă să dispară. Să nu-l a­lungăm noi acum, uitîndu-l.

Cătălin HOPULELE