Nu mai #rezist

Eram în Piața Unirii, c-un băiat stră­in care adăpostea pe cine-apuca sub o umbrelă mare, pe care-o ținea cu mîinile înghețate, cînd un tip s-a a­propiat, s-a uitat cu subînțeles la pan­cartă și mi-a întins o insignă mică, albă, pe care scria „#rezist”. Viscolea tare u­rît, un băiat cu-o căciuliță colorată, din aia cu două ramuri împletite care coboară dinspre urechi și c-un moț în vîrf, dădea zăpada mînios cu o lo­pa­tă și-o bătrînică, înfofolită toată, de-i ră­măseseră să i se vadă numai ochii, tot încerca să țină un ritm la toba prinsă de corp cu o funie subțire, dată pe după gît. Toată lumea din jur avea a­gățată de haină cîte-o insignă din asta, care abia se mai vedea de zăpadă. Am tras cu ochiul la tip, care tot mergea prin mulțime, se uita atent la om și-i întindea insigna, drept un premiu, o răsplată sau o dovadă de încredere în rezistența asta comună.

Insigna mea acum e-n buzuna­rul unui rucsac și n-a mai văzut lumina becurilor din Unirii de aproape do­uă săptămîni.
Am tot citit ce s-a petrecut și, în­tr-o zi, am dat de textul unui bă­iat din Cluj care, furios (cum dă bine a­cum cam oricui să fie, într-o si­tuație atît de delicată în care democrația e-n primejdie), spunea că urăște ce-a a­juns să fie hashtag-ul ăsta, „#rezist”. Spu­­nea că nu-nțelege de ce re­zis­tăm, cînd a rezista nu spune nimic des­pre o luptă, sau o dorință de schimbare. Spune ceva doar despre cît de bine faci față unor factori externi ne­do­riți, despre cum nu te lași învins, cum îți păstrezi forțele, pînă cînd ai să gă­sești destul curaj să te opui. Mai spu­nea el, undeva la final, că „#rezist” ă­­sta n-ar fi trebuit să existe niciodată; c-ar fi trebuit să fie „#lupt” sau „#mă o­pun”.
Știu că la asta chiar am surîs i­ronic și m-am gîndit că într-o țară în care-atîta vreme-am învățat să fim cuminți, la locurile noastre, n-o să fim prea mulți cei care-o să ne ridicăm în mijlocul orei, în picioare, pe bancă, să ne uităm spre ușă și să spunem – „#oh, democracy, my democracy!”.