Nopți albe pentru zile de somn

O palmă și încă una. Zbîrnîieli, foșneli și pocnituri. Plescăieli, sfo­ră­i­turi și oftaturi. Sunet de cal­cu­lator abia des­chis, taste bătute de degete nervoase, o parolă și un site de filme gratuite. A­dorm. După 10 ore, ace­­leași zgo­mo­te, însă mai multe voci, încă un alt epi­sod din serialul ăla plictisitor. Mai moțăi puțin.

Sînt oameni care se trezesc ca să se culce la loc. Și recunosc că și eu dacă nu ar exista colegi de apar­ta­ment, uși trîntite și copii care urlă sub geam, aș putea dormi și 24 de ore, fără pauză. Bine, poate pauză de masă. Dar și aia, să fie cină de fapt. Dacă m-ar întreba cineva ce-mi amintesc eu din perioada de stu­denție, ar fi zilele de luni cînd mă răsuceam pe toate părțile și amî­nam alarma și pînă la cinci seara cînd alții ieșeau de la muncă.

Îmi țiuie urechile de atîta gă­lă­gie și mă dor brațele de atîta fo­ia­lă. Să mai spună cineva că e ușor să ții de cald cuiva. Degeaba e dimi­nea­ță, că mai durează vreo jumă­ta­te de zi să mă lase în pace. Ia hai că încerc și eu să mai dorm puțin. Dacă nu s-ar mai agita atît, ce bine ar fi…

Eu cred că nu sînt pretențios. Dacă îmi dai un pat și așter­nu­tu­ri­le de la mama de acasă am să fiu cel mai fericit. Nu, nu, nu-mi tre­bu­ie nici bere, nici distracție. Poate cîteva filme sau cîteva episoade din serialul la care mă uit zi de zi ca să adorm.

Îmi place să continui eu replicile, să-mi fac propriile ima­gini în minte și apoi să mă visez in­frac­tor, să mă închipui fugind de po­lițiști, păcălindu-i și întinzîndu-le capcane. Fericirea mea e mai ief­ti­nă și mai sănătoasă și nici nu su­păr pe nimeni, poate doar pe cei care mă sună și cărora nu le răspund. Lăsați-mă să dorm!