Noi și rucsacul

Aseară îi spuneam lui: „Mîine plecăm la munte. Stăm 4 zile și ne întoarcem. Nu îmi permite mai mult șeful.” Cu ochii închiși de somn ce îi era, îmi zice: „Glumele se fac cînd pot eu să rîd.” Și-a pus aparat dentar și îi era greu să zîmbească, dar mai ales să rîdă. Eu eram serioasă, dar el nu credea. Plecam cît de des puteam în toate locurile din țară numai ca să întîlnim oamenii din sătucuri mici, uitate de lume. Acum făcusem eu planul fără să știe el.

Cu mîinile-n șold, mă plimbam prin cameră: „Dacă nu mă crede, nici nu se trezește ca să plecăm.” Flutur biletele în fața lui…nimic, nici măcar un sforăit puternic care să mă gonească. Nu, doar somnul lui sau mimarea excelentă pe care o mai face uneori și după mă sperie deodată. Îi pun melodia preferată și îmi dau seama – e bun actor. Luăm trenul spre munte. E 04:00. Diminețile în gări sînt reci acum in noiembrie. Brambura prin lume, așa vrem ca viața să ne fie. Nu cu bagaje mari, doar cu rucsacul în spate, în care te miri cîte lucruri încap. Și-a pus de cu seară cîteva lucruri alandala, fără să știe ce pune. Amețit de somn, amesteca hainele ce urmau a fi spălate cu cele curate. Strig și le aruncă din rucsac. Dibuiește fermoarul, deschide și în interior era plapuma pe care nu o mai găsisem eu de la ultima plecare în Bucovina. Zicea că a uitat-o în casa bătrînească pe care o închiriasem. Te miri cînd vezi cîte lucruri descoperi în bagajele pe care uiți să le deschizi. Acum aveam doar provizii pentru patru zile, bocanci și tot felul de haine groase. Pășeam, simțeam aerul rece de munte și o altfel de libertate. Bine, și bagajul greu care-mi atîrna pe umeri și mă trăgea în jos. Sinaia era a noastră și ne aștepta să o descoperim. Patru zile în care toate cărările de munte, potecile și locușoarele erau pentru drumețiile noastre. Noi doi și un bagaj care poartă-n el, pe lîngă obiecte, maldăre de amintiri.

de Diana NECHITA