Noi să fim păcătoși!

Faci pe tine de frică, tremuri de emoție, scrîșnești dinții de furie, urli de supărare. Și, cea mai ne­no­rocită treabă dintre toate, plîngi de fericire. În mijlocul unei prost gîn­dite și corporatiste invitații la bu­cu­rie, am uitat cît de puțin ne pa­să, de fapt, de ea. Atît de puțin în­cît nici măcar atunci cînd lumea ne aruncă peste ochi o pulbere chioa­ră de fericire noi o spălăm cu niște apă lașă. Apoi cenușa ne curge pe obraji și ne uităm sașiu din nou la lume, cinic și c-o resemnare că­tră­ni­tă.

Întotdeauna am avut „zece pa­și pentru o viață mai bună”. Ni i-au spus mamele, ni i-au citit babele în cartoane colorate și sleite. Într-o vreme s-au făcut 20, apoi, de dra­gul diversității, 23, 29, 31. Doar că nu ne-am mai făcut timp pentru ei și cîțiva dintre noi s-au săturat să întoarcă, printre altele, obrazul ce­lălalt ca să nu lege dușmănii. Ne-am șlefuit în carne chipuri pătrate, înghițind mîngîierea glas­pa­pi­ru­lui pînă la lacrimi. Am hotărît că n-avem toate ingredientele pentru coptura aia caldă pe care-o nu­mesc alții fericire. A noastră ba se pîr­jolește la talpă, ba ni se lipește de cerul gurii, ba ne stă în gît, ba prinde gust de sîrmă ruginită. Am lăsat-o așa, crudă și păcătoasă, pî­nă a început să ne placă izul de mor­tăciune, de făină nefrămîntată și sictir. În mijlocul condamnării la extaz, la soare-n suflet și zahăr în bucate, ne-am făcut culcuș într-un drob de sare și gustăm schimonosit întunericul dintr-însul. Pentru că cea mai înaltă și mai scumpă fe­ricire de-afară e cea îndoită, fără rost, cu lacrimi.

Sîntem proști și nu știm să ne mințim pînă la capăt. Găsim re­pe­de adevăruri mici dar incomode, ne împiedicăm în ele și ne ies bu­curiile pe ochi, sărate și jenante. Oricum, dac-am fi știut să facem fericire la tavă, am fi mîncat-o de mult pe toată.