Noduri și-alte legături

O să rîdeți dacă vă spun că n-am știut niciodată să-mi leg șireturile. Ultima dată, eram student și număram mărunțișul din buzunarul gecii să văd dacă-mi a­jun­ge de-o supă la plic. Nu-mi ajungea. Trebuia să mai aș­tept o zi, două, să se mai adune, timp în care eram nevoit să mă încalț. Și să vedeți, că papucii mei aveau toți și­re­turi, chiar și șlapii – marfă turcească, tata mi-i adusese. Le amețeam eu capetele, dar tot n-arătau ca fundițele celorlalți.

Să nu rîdeți, dar într-un timp (să fi fost pe la 7-8 ani) mă simțeam special: eram singurul pe care-l știam, care n-avea habar să-și lege șireturile. Ăștia dintr-o breas­lă cu mine deveniră invidioși de-acum, ei știau și să decojească portocale; nu-i mai ajutau părinții, că erau copii mari și-n curînd se duceau să dea nutrețuri la animale. După, din contră, m-am gîndit că-s ca unul care nu știe carte, atîta doar că eu eram cu șireturile. Ce era să fac? Băgam șireturile înăuntru, la o adică mi se părea și simplu, adică de ce să mă chinui cu noduri com­plicate, cînd puteam să le-ndes sub talpă? Uite pentru lucruri de felul ăsta mă consideram eu cu gîndire lo­gi­că.

Mai tîrziu, am găsit adidașii cu scaieți. Cînd i-am vă­zut, mi-am zis că tot de unul care n-a știut să-și lege și­returile or fi făcuți. M-am uitat complice spre ei și ei au rămas încremeniți acolo, în vitrină. Pesemne că nu erau obișnuiți cu genul ăsta de atenție. Le-am dat pa­ce și mi-am cumpărat o supă, aveam mai mult mărunțiș ca de-obicei și-o foame de-mi vedeam șireturile le­ga­te. Președinte s-ajung și-o să interzic șireturile la mine-n țară – dar asta-i doar o promisiune și, așa cum știu eu și mai știți și voi, promisiunile sînt scoase din basme. Acum, azi, nu înțeleg de ce divorțează ai mei. Es­te-o vorbă – „ceea ce Dumnezeu leagă, omul să nu des­par­tă”. Eu, de bine, de rău, neștiind să leg, n-am ce să des­­­­part, dar ei?