Nebuloasă în praf de pulbere

Kalașnikov-ul agățat de gît îi oferă un sentiment de siguranță cum nici o aură divină n-ar pu­tea. Sau cel puțin așa speră Leonid, ca­­re mai aprinde o țigară în­te­țind pasul pe strada plină de moloz. Iar a fost bombardat aseară orașul ap­roape îngenuncheat de la atît sîn­ge și praf de pușcă. Tot azi noap­te, unul dintre obuze abia că s-a lovit de cazemata în care Leonid alături de unitatea sa păzesc zo­na. Călcînd printre ruine cu cizmele sale grele, bărbatul se uită în stînga și în dreapta. „Pe toți! O să-i omor pe toți!” își spune acesta în­tărind strînsoarea asupra mi­tra­lie­rei.

Nicio armă din lume nu-l mai poa­te ajuta acum căci se simte parali­zat. Nu știe dacă-i de frică, vinovăție ori dis­perare însă sigur nu-i ceva pă­mîn­tesc. Orice mișcare și tresărire îi sînt urmărite de către o mie de ochi in­vi­zi­bili, ochi acunși între cărămizile blo­curilor, gropile din drum și cerul în­no­rat. Nici cînd apleacă capul nu are scăpare căci în podul palmelor îl privesc fără viață două perle albastre. Știe ale cui sînt, însă refuză să accepte.

„- Gata, e rîndul meu să stau de veghe. Patului îi e dor de tine” ros­teș­te un mustăcios, făcîndu-l pe Leonid să tresară. Acesta din urmă nu-i de acord. A jurat că va apăra țara și că niciun inamic nu-i va sta în cale. Nici măcar somnul, care e mai aprig decît orice dușman, întrucît îi amin­tește că în spatele uniformei, el este o persoană adevărată, o persoană uma­nă.

„- Cîtă aroganță! Credeai că scapi de mine?” aude de nicăieri bărbatul inun­dat de spaimă. Nu mai poate să se ascundă în spatele propriei ignoranțe, gloan­țele reci șuierîndu-i unul cîte unul pe la urechi. Ca un ac hipoderminc, acestea îl fac să-și pună tot felul de întrebări care încep cu „de ce” și „pentru ce”. Încă nu știe de ce îi este mai frică. De propriile gînduri ori de sentimentul că odată ce se va trezi va redeveni nimeni. Însă mai important decît atît, care-i visul și care-i realitatea?