N-am găsit codul pentru întîrziați

L-am ochit de departe.  N-a­veam cum să nu-l zăresc, era buluc și a­gi­ta­ție la poarta lui de zile întregi. Mi-am luat doar telefonul, pentru că mi-au spus că în curînd e posibil să nu mai avem nevoie de buletin pentru a ne legitima la intrare. Așa că am pornit încrezător într-acolo. Spre tărîmul un­de toate se promit. Pe drum mi-am dat seama că nu știam multe despre el. „Las’ c-oi afla acolo”, continuam în aceeași notă pozitivă.

În fapt, nu aveam să aflu prea mul­­te. Mi-am crăpat pozitivismul și încrederea de porțile de la intrare. Mi-au cerut buletinul sau parola. Am dat să le explic de ce nu le am. În zadar, hotărîrea lor era fermă. Cum telefonul era tot ceea ce aveam la în­demînă, am „sunat un prieten”. Am zis să sun un bulgar, că sigur are a­ce­eași dilemă ca a mea, măcar să că­­utăm soluția împreună.

Nici el n-avea parola, așa că am în­ceput să sunăm amici de prin alte țări, din toate neamurile și națiile glo­bului. Unii nu știau de existența u­nui astfel de tărîm, alții nici măcar nu e­rau interesați de el. Se credeu prea im­portanți pentru a se buluci la por­țile lui, și oricum nu ar fi avut ne­vo­ie de el. Alții ne-au închis telefonul în nas, că „să ne căutăm singuri so­lu­ția”. Am înroșit tastatura telefoa­n­e­lor, pînă cînd am rămas fără credit.

Mai tîrziu, punînd cap la cap toa­te ițele, am aflat că nimeni nu ne oferise credit pentru că am fost în­tr-atît de fraieri încît l-am epuizat pe al nostru din start. La o adunare o­fi­cială, paznicii porților au argumentat că au vrut să vadă dacă suntem în sta­re să ne dăm seama singuri care sînt problemele noastre. Nu am făcut-o. Nici prin cap nu ne-a trecut. Nu s-a gîn­dit nimeni că parola e „co­rup­ți­e”.