Monstrule, fugi, că vine mama

Nu știu cîți dintre voi au auzit de Yu-Gi-Oh, unul dintre desenele animate care mi-au făcut copilăria mai frumoasă. Pe scurt, era vorba de niște adolescenți ce se luptau între ei folosind cărți de joc cu care invocau o grămadă de monști și vrăji atît de bine animate încît mi se ridica părul pe ceafă. Și nu eram singurul – mai erau și alții ca mine, iar asta am descoperit-o atunci cînd mi-am cumpărat primul pachet de cărți și am mers cu el la școală. Din acel moment, n-am mai fost niciodată singur în pauze și nu mi s-a mai părut că trece timpul greu în timpul orelor. Suna clopoțelul, învățătoarea ieșea din clasă, iar noi, băieții, ne strîngeam în jurul unei bănci pe care începeam „bătălia”.

Cel mai puternic, dar și cel mai greu de obținut monstru pe care-l puteam invoca era Exodia, însă pentru a-l invoca trebuia să tragi din pachet cinci cărți diferite: capul, mîinile și picioarele. Jucam jocul de aproape jumătate de an și nimeni din clasă nu reușise vreodată să-l invoce pe Exodia. Devenise un fel de misiune nescrisă pentru noi, ba chiar hotărîsem că cel care va forma Exodia într-un meci va fi declarat „Maestrul clasei a II-a A”. Am uitat să menționez faptul că mama nu mă lăsa să mă joc Yu-Gi-Oh și-mi mai aruncase un pachet de cărți cînd îl găsise acasă. Așa că mă ascundeam, îl țineam în ghiozdan, sub dulapuri, în fața de pernă, sub cearșaf și în orice alt loc credeam că n-o să caute mama.

A trecut vremea, colecționasem toate cărțile necesare pentru formarea lui Exodia, aveam unul dintre cele mai puternice pachete din clasă și, posibil, din școală. Era o zi de joi atunci cînd m-am duelat cu unul dintre colegi, singurul al cărui pachet putea rivaliza cu al meu. Nu făcusem ora de dinaintea pauzei mari, așa că avusesem vreo 90 de minute ca să ne duelăm mai ceva ca-n Vestul Sălbatic. Reușisem să ajungem pînă la fundul pachetelor, iar în fața mea se înșirau brațele și unul dintre picioarele lui Exodia – încă două cărți și îl terminam, eram „maestru”. Am tras penultima carte – capul. Deja zîmbeam în sinea mea pentru că știam că nu mai există scăpare. Colegul meu transpirase prin toți porii, știind că nu poate să cîștige înainte ca eu să termin de construit Exodia.

A venit rîndul meu, am întins mîna, am luat ultima carte, însă n-am mai apucat să o așez pe masă. Un braț s-a întins pe deasupra mesei și mi-a luat cartea dintre degete – „spune-mi care-s cărțile tale ca să nu le rup pe ale colegilor tăi”, am auzit eu vocea înghețată și, cumva, îndepărtată a mamei. Am încercat să o mint, să zic că nu-s ale mele, că eu doar mă uitam, dar colegii mei, speriați de amenințare, și-au strîns rapid cărțile și au plecat, nu înainte de a șterpeli și cele cinci părți din Exodia, înșirate în fața mea.

N-a mai ajuns nimeni vreodată „maestru” deoarece cărțile s-au pierdut în mod misterios în negura timpului, în vreun coș de gunoi, aruncate de o altă mamă anti-cărți-cu-monștri. Noi ne-am continuat viața, iar după cîteva luni am și uitat de Yu-Gi-Oh – exact la timp, deoarece un coleg tocmai își cumpărase o consolă cu Naruto, ceea ce a dus la descoperirea posturilor tv Animax și AXN.

Sursa foto