Minciuna te lasă fără limbă

„Puiu asta-i prost, m-a ciupit”, îmi amintesc că i-am spus bunicii într-o zi cînd a trebuit să aibă grijă de mi­ne în timp ce deretica și prin curte. Nu aveam mai mult de șapte ani. „Nu mai vorbi urît că o să-ți taie popa limba”, mi-a zis răstit și m-a liniștit imediat. Nu doar că am fost cuminte în ziua aceea, ci m-a făcut să-mi fie frică de fiecare dată cînd îl vedeam pe preotul satu­lui sau cînd venea pe la noi. Mă ascundeam pe unde puteam.

Spațiul de după pat era suficient de încăpător a­tun­ci cînd îl vedeam pe cel cu haină neagră pînă în pămînt în­soțit mereu de dascăl. Atît știam, că am greșit și că dacă mă vede nu o să mai pot vorbi niciodată. Inven­tam tot felul de motive ca să nu fiu prin preajmă atunci cînd vine. Plecam la orice prietenă sau vecină de prin apro­piere. Cînd nu aveam la cine să merg și asta se întîmpla de cele mai multe ori, încuiam poarta și ca să fiu sigură că nu sînt în pericol, încuiam și ușa. Asta așa ca să nu fiu invadată. Cu volumul televizorului dat la minim și cu inima cît un punct de creion pe o coală de hîrtie așteptam să vină mama acasă.

De preot scăpam, dar cu întrebarea mamei „A ve­nit astăzi preotul?” mai făceam un păcat pe lîngă celelalte pe care le săvîrșisem toata ziua și mințeam. De fiecare dată cînd se anunța că vine preotul, îmi mai trebuiau cîte șapte limbi ca să nu mai zic nicio pro­stie.

***
De atunci pînă acum m-am întîlnit de foarte mul­te ori cu preotul satului și minune, încă mai pot să vorbesc. Și totuși, îți taie popa limba dacă vorbești urît? Dacă părintele ar face ceea ce îmi spunea bunica doar ca să mă sperie, niciun copil de le mine din ma­ha­la nu mai putea să vorbească acum.