Masca unei vieți perfecte

Se trezesc în fiecare dimineață la 6 și 7 minute. Se spală pe mîini, pe dinți, pe față, dau pantofii cu cremă, iau cravata de la apretat și o po­trivesc cu noile cămăși de același alb imaculat. Coboară cu liftul din bloc, cel mult șase odată ca să nu se blo­cheze și merg spre parcare. Acolo se urcă fiecare dintre ei, în parte, în niș­te Mercedes-uri negre, metalizate, cu care e împînzită toată parcarea.

Ei trăiesc într-o lume în care lu­c­ru­­rile rele au fost interzise. Atît ce­le mari, fiindcă s-a eradicat crima, co­­rup­ția, războiul sau foametea mon­dială, cît și cele mici, fiindcă nu se mai scuipă pe străzi, nu se înjură, nu se dă muzica tare, nu se mai bate nimeni și nu se mai fură. Văzîndu-se că so­cietatea a luat-o pe o pantă atît de ascendentă, s-a decis să se elimine și alte lucruri care o puteau stin­ghe­ri. Ast­fel, toată lumea a primit bani și toți puteau cumpăra aceleași lu­cruri. Luai ce voiai, de unde voiai, doar că găseai același tip de pantofi, de ma­­și­nă, aceeași periuță, același să­pun sau roșii de aceleași dimensiuni.

Și oamenii n-ar fi zis însă că vie­țile le seamănă. Pînă cînd lui Mihai i s-a făcut rău la colț de stradă și a vomitat după un tomberon, pătîndu-și cămașa. În drumul spre casă, toate sprîn­cenele s-au ridicat în direcția tînărului, bărbații împingînd ușor fe­me­ile din calea lui, iar acestea din ur­mă acoperind ochii copiilor cu un stri­găt înăbușit. A fost oprit de o mașină de poliție, i s-au cerut actele și a primit o amendă pentru ex­pu­ne­re indecentă. Copiii din scara sa au a­runcat cu pietre în el și bătrînica de la etajul 3 care îl servea cu plăcinte a început să îl lovească spontan cu to­iagul. Cînd a ajuns acasă și a des­chis televizorul, a văzut la postul de știri o poză cu el și imagini cu mas­ca­ții care se avîntau pe scările pe ca­re abia ce le urcase.

Cu un spasm, s-a trezit din somnul în care era cufundat. A revenit în lumea oamenilor care fură, înjură și se omoară. Și i-a plăcut.

Cătălin HOPULELE