Mamele din facultate

Recunosc, sînt înnebunit după pîr­­joale. Cu mai mult usturoi, cu mai pu­țin pătrunjel, mai mari, mai mici, toa­te sortimentele îmi plac la nebu­ni­e. De la Tecuci sau Săveni, Stră­șeni sau Constanța, fiecare oraș vine cu specificul său de chiftele. Timp de doi ani am încercat toate fe­lu­rile, din toate regiunile și de acum mă pot nu­mi specialist în acest pre­parat cu­li­nar.

Duminica, pe la amiază, vine Bog­­dan și îmi prezintă sortimentul lui; luni, Mihaela îmi spune că cele fă­cu­te de mama ei sînt cele mai bu­ne. Nu o cred. Trebuie să le testez chiar eu, astfel că de fiecare dată cînd vi­ne de acasă, mă angajez să le gust pe toate.

Nașa mea este o altă specialistă. Nu­mai cînd mă apropii de Nicolina, de­ja simt mirosul ademenitor. E drept, mai degrabă ajung în camera 33 din cămin decît în cartierul din Iași. În plus, aici primesc drept bo­nus și o cafea.

Am ajuns să știu orarul tu­tu­ror co­legilor și prietenilor din Iași care vin cu mîncare, mai ales că singurele pachete pe care le-am primit eu nu au constat decît în geci de iarnă (de unde să știu eu că frigul vine atît de repede?) și documente.

„Ilona, ai primit ciuperci cu ma­io­neză și mie nu mi-ai oferit. Nu îți este rușine?”, o admonestam pe o co­le­­gă din cămin. Toată lumea îmi cu­noaș­te apetitul imens pentru mînca­rea primită de acasă, iar cînd ajun­g pe la colegi, aceștia mă întrea­bă imediat „de la cine ai mai mîncat as­tăzi?”.

La final de facultate, cînd absolvenții vor mulțumi profesorilor, co­legilor sau norocului că au reușit să treacă și cei trei ani, eu am să țin un discurs laudativ la adresa tuturor ma­me­lor. Nu pasiunea m-a ținut în via­ță, ci mila și compasiunea unor pă­rinți care m-au adoptat, timp de trei ani, fără s-o știe.

George GURESCU