Literele care contruiesc filme de groază

Drumul lung pe care trebuia să-l parcurg de fiecare dată cînd îmi era sete din dormitor în bucătărie era o aventură. Întunericul crea cele mai stranii forme care nu se fereau să îmi strîngă inima în ghiarele lor și sunete care îmi făceau imaginația zboare prin mlaștini încețoșate sau prin tunelurile și criptele de sub străzile din Paris.

Toate se formau din nimic, plus că la țară niciodată nu se știe ce se aude de după o ușă. Alchimia și lupii din cărțile de care eram fascinată în adolescență, tîrziu, în liniște, luau viață. Iar fierul înroșit scos dintre cărbunii încinși dintr-un șemineu stălucește în ochii mei în timp ce se apropie de pielea albă pentru a o însemna. Fiecare capitol și dialog parcurse se deruleau, toate, într-un film de cîteva minute.

Și nu doar cu cărțile se întîmpla așa. Orice imagine cu oameni-monștri sugerată, arătată sau povestită a rămas în albumul cu poze de groază pe care mintea mea s-a încăpățînat să le arhiveze. Sînt din nou și din nou răsfoite cînd apare un cuvînt, o scenă, un om care îmi amintesc de ele. Mi-ar fi plăcut să fie pufoși și colorați, poate chiar amuzanți, așa cum sînt în „Monsters University” , filmul de animație. În schimb sînt prea reali și nu prea frumoși. Nici măcar nu și-au revizuit comportmentul odată cu timpul așa cum au făcut personajele din film Mike și Sully care au reușit dă transforme Campionatul de țipat într-unul de rîs. Țipatul a rămas tot țipat, iar „monștrii” și-au dat upgrade de fiecare dată cînd au prins ocazia.

Plus că le mai place să își facă din cînd în cînd și cîte un selfie să îmi amintească cum arată. Lor le este frică să nu uit că mă înspăimîntă.