Libertate cu de-a sila

Nu țin minte foarte bine cum a­răta lumea înainte de a veni la școa­lă. De cînd mă știu viața mea se întinde printre bănci roase de lemn vechi, în colb de cretă, iar vîr­furile degetelor îmi sînt mereu pă­tate de cerneală.

Sînt o oală mare de lut în care sa­cerdoți și nebuni învestiți cu a­ce­eași funcție au lăsat cîte-o o­fran­­dă unui zeu indiferent și ca­pri­cios peste măsură. Iar după ce-au a­ran­jat meticulos și cu multă insistență fructele jertfite sau doar au a­runcat din mers cîte-o sămînță stear­pă au dispărut cu viteza unui glonț scăpat din strînsoarea fierului.

În clipa de față se apropie de mi­ne ultimii dintre cei care au stat la rînd în ultimii 15 ani. Mă bat pri­etenește pe umăr și îmi zîm­besc complice, făcîndu-mi cu o­chiul spre șirul indian care e tot mai mic, dar zîmbetul lor e mut și nici unul dintre ei nu mi-a spus ce să fac cu darurile lor, la ce-mi vor folosi. De asta, unele au putrezit, s-au făcut praf și s-au lăsat suflate de vînt.

Ritualul la care am participat din­totdeauna e pe sfîrșite și nu știu cum voi putea exista altfel, în a­fara regulilor pe care mi le-am în­­su­șit deja, obligată să ascult de legi care-mi vor fi străine. Cum va a­ră­ta momentul în care toate se vor răs­turna cu capul în jos, după ce am mocnit atîta timp la lumina a­ce­luiași foc? Mulți spun că voi fi li­beră, dar eu nu cunosc lanțuri ca­re să mă țină acum. Alții zic că voi fi independentă, dar așa sînt de cînd m-am născut și acest lu­cru nu mi-a fost de mare folos nici mie și nici țării mele.

Declicul va produce răni a­dînci și scîntei de săbii încruci­șate, dar de data asta lupta va a­vea loc doar în oala pe care o nu­mesc cap. Voi ascunde teama cît mai adînc în sîn și voi încerca să mă feresc de cioburi.

Anastasia CONDRUC