Lege și curățenie, episodul 12… sau 13

Am comis o faptă care nu tre­buie iertată, ce nu poate fi uitată sau lă­sa­tă la judecata vîntului. Aici, încon­ju­rat de atîtea fețe, ochi și urechi, ci­ne­va poate că va da atenție pledoariei mele și o să fie de acord cu vorbele mele: trebuie să fiu pedepsit. Merit as­ta.

De pe această bancă, a treis­pre­­ze­cea de la intrarea în parc, vă pre­zint ple­doaria mea, scrisă pe un șervețel folosit dintr-o sticlă de cola, pen­tru a vă convinge de gravitatea fap­telor mele. Cum avocatul meu a avut nevoie de o pauză de alune, am să-mi citesc singur rîn­du­rile hi­doase care detaliază de ce aceas­tă familie de coșuri de gunoi me­ri­tă scu­zele și pedeapsa mea.

Pe data de 5 noiembrie, 2013 am intrat pe poarta principală din acest parc cu o cafea fără lapte și un pachet de țigări. Ceasul era 13.32, iar eu trebuia să mai aștept o oră pînă să ajung la o întîlnire nu foarte importantă, chiar inutilă, dacă îmi permiteți să adăug. Însă mi-am propus ca între timp să petrec cîteva clipe de relaxare pe banca 12.

Am greșit. Reluînd pașii făcuți îmi dau seama că oricare alt loc ar fi fost mai potrivit pentru a evita catastrofa care va urma. Pe la ju­mă­tatea țigării mi-am simțit gîtul aspru și o durere acută m-a în­dem­nat să renunț la ea. Din păcate nu am stins-o pe de-a-ntregul, iar jarul încă roșiatic a aprins hîrtiile aruncate în coșul de gunoi. Astfel s-a produs o flacără pe care am stins-o cu restul cafelei, dar punga de plastic a coșului deja se topise iar o parte din gunoi căzuse pe jos. În loc să strîng sticlele de suc și pungile de semințe am fugit de la fața locului, lăsînd resturile victimei în grija forțelor de ordine, mai precis a domnilor care mătură prin parc.

Zece minute mai tîrziu am simțit o vină copleșitoare, pe care n-am reușit s-o înăbuș pînă în acest moment, pe banca numărul 13. Eu sînt responsabilul de acest fapt hain și cu cele spuse, am să aștept aici pedeapsa porumbeilor. Vă mulțumesc și-mi pare rău.