Lecție de vacanță

Îmi mai povestea uneori din ti­nerețe. Cînd a fost chemat la război, nu știa foarte bine pe ce baricadă va lupta, nici că lucrurile or să se schimbe cît își va sluji el țara pe front, că țara are și ea interese și nevoi, pe care o armată de oa­meni, oricît de mulți și de patrioți nu le-ar putea rezolva.

Privirea lui părea pierdută, chinuindu-se vădit să rememoreze o imagine vi­zuală, ca o femeie dezordonată care caută ceva într-o poșetă fără fund. Îmi po­vestea cum colegului lui de regiment îi explodase un obuz în mînă și ră­mă­se­se fără mîini și jumătate de față, asistentele nu știau să-i facă prea multe, în timp ce sîngele lui de patriot îi colora pă­mîntul de dedesubt. Mi-a zis: „N-a mu­rit, dar nici om n-a mai fost după asta”.

Spre după-amiază, cînd am ieșit să mă joc, spărsesem deja a treia minge în mai puțin de o săptămînă, cînd mi-a spus că ar trebui să fiu puțin mai atentă iar eu, cu lacrimi în ochi, i-am răspuns că nu pot. Am auzit atunci de la el că „nu există nu pot”. Pe moment nu a însemnat altceva decît „nu vezi altă minge de la mine prea curînd”, ca abia mult mai tîrziu să aflu că nu asta voia el de fapt să spună.

Au trecut mulți ani de-atunci, el nu mai e. Dar m-a învățat, înainte să se du­că, că dacă ai o cauză în care crezi, res­tul decurge natural, fără măcar să-ți dai seama că luptînd pentru ea, tu poți să-n­vingi ce alții numesc legi naturale, a­xiome sau alte asemenea cuvinte goale.

Următoarea minge pe care mi-a lua­t-o mama o am și-acum. Nu am sco­s-o niciodată din casă pentru că nu vo­iam s-o sparg. Știam că nu ar fi frumos să-l dezamăgesc.

Livia RUSU