Lacătul distrus al ușii

Mă uit că-ncep, în ultima vreme, să mă depărtez din ce în ce mai mult de stabilitate. Dacă pîn-acum în minte se așeza firesc faptul că omul trebuie să-și cumpere o casă și să trăiască în ea pînă și-o crea un final fericit pe care, mai apoi, să-l și îm­partă cu alții, acum nu mi se mai pare. Mă revolt mai abitir decît cre­deam că o s-o fac vreodată, din pri­cina unui lucru înfipt în mentalita­tea mea pînă de curînd și nu pricep care-i grosimea lanțului care leagă omul de o locuință sau chiar de un loc aparte – vreun oraș sau vreo țară, așa cum spun toți deseori, „de su­flet”.

Occidentul pare să se fi întrebat cu ceva timp înaintea mea și nu știu dacă datorită sau din cauza faptului că și-au găsit cam toți răspunsurile, au început să migreze dintr-un a­partament în altul, dintr-un oraș în altul și chiar dintr-o zonă a țării, toc­mai în cealaltă, din capătul opus. Firmele de transport care te ajută să-ți muți mobila dintr-o parte în alta, probabil au dat faliment de ani buni prin Franța, Germania sau mai știu eu ce colțișor al Belgiei. Oame­nii par puși pe fugă și gata. Și nu o fugă de cine știe ce pierzanie sau de frica făptașului care-o să fie prins din urmă și tras la răspundere pen­tru vreo catastrofă. Nu. Fuga lor pa­re, deși rapidă, lină. Par să-și găseas­că imediat locul lor, oriunde s-ar a­fla și valizele în care stau întorto­cheate lucrurile necesare, al căror grad probabil s-a ridicat, în timp, la gradul de „lucruri vitale”, par să se fi transformat într-un fel de rache­țele sau mături zburătoare.

Nu știu dacă faptul că descă­tu­șarea asta de construcție, fie ea din cărămidă, beton sau lemn, o fi de vină, dar clar e că oamenii de-acolo zîmbesc mai des. Despachetatul și împachetatul la ordinea anului nu par să strice nimănui deloc, ci să se transforme într-un fel de fericire condensată, care, cînd e adusă-n lo­cul potrivit, crește din ce în ce mai mare, pînă te cuprinde cu totul. Fără vreun plan de călătorie sau vreo că­suță cumpărată, știu sigur că n-am să găsesc repede un loc în care să ră­mîn. Și certitudinea neștirii mă face să zîmbesc încă de pe-acum.