La vînat de parcări

„Stop mașina mea” era expresia noas­tră preferată pe timpul cînd Lă­că­tuș încă mai juca la Steaua, iar troleul e­ra mai la modă decît autobuzul. Re­gu­lile erau simple: îți alegeai o mașină de pe stradă, te asigurai că ai un martor și ți-o „stopai” folosind formula magică. Desigur, trebuia să acționezi rapid, ca să nu ți-o ia altcineva înainte. De aceea, mi­cile conflicte nu erau străine de noi, dar le rezolvam pînă la sfîrșitul serii prin schimburi. Odată a trebuit să dau trei Dacii 1300 pentru un Cielo nou-no­uț, dar a meritat. La acea vreme, ori­ce autovehicul înafară de cel românesc era precum o perlă într-un ocean.

La un moment dat, pentru că formula era prea ușoară, am decis să o schimbăm cu una mai complicată și să îngreunăm procesul. Adesea, cînd treceau pe lîngă noi, oamenii ne priveau a­muzați și confuz, mai ales cei care coborau din mașină și auzeau: „Piro­po­pi­rcăniță, musculiță și încă ceva, asta e mașina mea”. Dintre ei, cei mai zeloși ne fugăreau și ne amenințau apelînd la părinți, de frică să nu le furăm vreo casetă uitată pe banchetă.

Seara, ne adunam pe gardul din fa­ța blocului și ne mîndream fiecare cu cap­turile din ziua respectivă. La cîțiva pași de noi erau băieții mai mari, care ne luau în derîdere pentru obiceiul nostru, dar nu eram deranjați pentru că nu îi prea luam în seamă. Ei, aveau o de­prin­dere asemănătoare cu a noastră, sin­­gura diferență fiind că aceștia „stopau” fete, iar formula lor folosea cuvinte de care nu mai auzisem niciodată.

Fără să ne dăm seama, acele cu­vin­te au devenit și cuvintele noastre, într-un vocabular cu multe pagini goale, dar pre­gătit să fie stropit cu cerneală. Am cres­cut, dar petele încă au rămas, iar pa­ginile scrise cu grijă în fonturi frumos arcuite s-au evaporat ca apa uitată pe foc pentru cafea.

Iulian BÎRZOI