La rece nu gîndești

„Mamă, de ce o fi așa rece apa asta?” Ha, chiar ai a­juns să te întrebi asta? După regulile normale și ba­na­le ale societății în care îți duci veacul, ești nebun de le­gat și de dus direct între pereții austeri ai unui spi­tal de nebuni. După regulile tale, să te bălăcești în pli­nă iarnă în apa în care nici zăpada pe care ai aruncat-o acum zece minute nu se încumetă să se to­peas­că, ei bine, nu e chiar cine știe ce. Și deci, de ce te mai în­trebi de ce apa e rece cînd afară e decembrie și ter­mo­metrul jonglează cu semnul minus?

Pentru că nu gîndești mult înainte să sari într-un fi­ord norvegian. Altfel îți stă mintea în loc, începe să în­ghețe înainte de a simți tu broboanele reci care se scurg pe tine în gerul tăios. Dacă îți faci scenarii di­na­inte, s-ar putea să renunți. Și atunci, te-ai dez­bră­cat degeaba acum și stai cocoțat pe stînca aia înaltă, da­că tot nu mergi pînă la capăt. Așa că împrumuți ce­va din curajul celor care au sărit înaintea ta și speri să nu fii nevoit apoi să stai două zile la pat.

Co­piii cu care se juca în parc stau în casă, lîngă frații și părinții lor. Nu-și mai amintesc de el, de pa­sele pe care Daniel le dădea cu pa­tos, cum îl învățase tatăl său în vre­murile bune. Cel mai probabil nici numele lui nu și-l amintesc.

Pe cine să suni cînd coșul pieptului ți-e umflat și fier­binte de parcă ți-a luat foc ceva pe interior? Cînd scoți capul afară din apă și gerul îți biciuiește obrajii? Cînd mai apoi îți simți doar tălpile pe zăpada proas­pă­tă, restul corpului fiind prea ocupat cu adrenalina? N-ai nevoie de vreo ambulanță. De vreun control spe­cializat și detaliat la cap. De oameni care să îți su­ge­reze subtil că ești de băgat în cămașa de forță.

Cînd ești doar tu la sub zero grade, tu și apa care te-a primit, tu și pielea-ți înroșită, atunci la cine să a­pe­lezi dacă nu la tine? Tu îți resetezi mintea și uiți de tot ceea ce ține de iarnă, de curaj sau de lipsa lui. Tot ce îți rămîne la final e sentimentul ăla copleșitor care îți amintește că trăiești din plin. Și atunci nu-ți mai pa­să nici de cîte pliculețe de ceai rupi după și nici de cît de dus cu pluta ești crezut.