Jurnal de călătorie

Îmi tîrîi mîinile și picioarele pe-un covor aspru și mi se-ncurcă printre degete niște scame vișinii. Mă doa­re. Am dat cu capul de-un colț al mesei. Nu-nțeleg de ce nu s-a ferit cînd a văzut că vin. Clipesc forțat de două ori în semn de protest. Nu se ferește nici acum, pesemne că nu-i e frică. Mă simt lipsită de însemnătate și-ncep să plîng. Două mîini îmi înconjoară talia, mă ridică și mă proptesc de-un umăr. De undeva de sus aud niște cu­vinte. Știu că-mi plac. Știu că nu vreau să plec de-aici.

Am paișpe ani și azi mama a schimbat covorul din cameră. Nu-nțeleg de ce-a făcut asta acum, cînd știu atît de multe despre el. M-am gîndit să-i spun c-acolo am învățat să merg și că n-are nicio vină el c-a fost cum­pă­rat de la turci, dar ea le știe pe-ale ei, n-am cum s-o conving. Aș putea să intru în grevă, să nu mai ating ni­ciodată podeaua. Arunc o carte înainte și-ajung în pat dintr-un singur salt din pragul ușii. Nu-i o coin­ci­dență că am acum în mîini „Singur pe lume”. Citesc niș­te cuvinte și cred că cineva, cîndva, m-a înțeles. A­cum, orice-ar fi, știu că nu vreau să plec de-aici.

Încerc să-nvăț despre viața asta nouă fără covoa­re. Podeaua din cameră-i goală pe trei sferturi și-ntr-o par­te văd în fiecare dimineață o bucată de ceva, care-ar vrea să pară mochetă. Astă-toamnă, când am văzut-o pentru prima dată, am înghițit în sec și mi-am întrebat fiecare gînd: – Noi de-aici unde plecăm? Nu mi-a răspuns niciunul, așa c-am rămas. Dar am grijă. De fie­care dată când deschid ușa, evit să mă uit în jos. Fug că­tre cutia cu cărți și-mi îndes repede în mîini cuvin­te, propoziții, fraze – uneori chiar pagini întregi. Func­țio­nează. Asta, sau faptul că înainte de culcare, printre ru­gi, înghesui și-o mulțumire către Dan Sociu, ale că­rui poeme se holbează la mine dintr-un volum care-mi spu­ne prin fiecare literă: Vino cu mine știu exact unde mer­gem.

de Aryna CREANGĂ