Jocuri fără de sfîrșit

Am încercat de nenumărate ori să scot diferite persoane dintr-o prăpastie în care păreau să se adîncească, așa cum vedeam eu din exterior, fără să-și dea seama. Ca un bun samaritean îi țineam de la spate, îi strîngeam de mînă în timp ce ei se zbăteau atît de tare încît mă trăgeau din ce în ce mai mult peste buza prăpastiei. E un „joc” obositor, dar m-am mințit constat că rezultatul final va fi atît de satisfăcător încît voi uita că aproape mi-au pocnit încheieturile de la cît de strîns îi țineam pe ei într-un balans superficial deasupra găurii în care urmau să se scufunde.

Am continuat pînă cînd de mîinile mele au ajuns să atîrne mai multe persoane decît puteam susține, iar atunci, mai mult ca oricînd altcîndva, mă simțeam atît de puternică încît nu realizam că, încetul cu încetul, ajunsesem și eu cu jumătate de corp în prăpastie. N-am știut – sau n-am vrut să văd – pentru mult timp că și eu eram trasă de la spate de alți oameni, că mă transformasem în victima pentru care fusesem nu demult salvator și că cei pe care am încercat atît de mult să-i trag la suprafață s-au scufundat.

Atunci cînd m-am izbit de fundul prăpastiei mi-am dat seama că ăsta fusese scopul meu final pe întreaga perioadă în care fusesem ținută la „suprafață”. Voiam doar să mă prăbușesc pe pămîntul prăfos, să nu mai fiu suspendată în aer ca să pot începe din nou să merg. Așa am ajuns să-i blamez pe cei care încercaseră, cu toată forța lor, să mă țină într-un echilibru perfect. Eu devenisem victima, iar salvatorii mei niște rău-voitori de care nu puteam scăpa, pe care îi tîrîsem după mine doar ca să continui jocul care părea fără de final. E dificil să te desparți de imaginea ta de bun samaritean, să accepți că o persoană în plină cădere vrea să ia contact cu solul, iar lucrurile astea țin „jocul” într-o continuă mișcare.

Sursa foto