Înot pe trotuar

Pe pista de alergare ne îns­cri­em trei oameni. Fără tocuri, fără genți voluminoase și fără a fi atleți, por­nim uitîndu-ne la ceas. De la tre­cerea de pietoni și pînă în stație se împart ghionturi, se mai aruncă cîte o privire în spate ca nu cumva autobuzul să treacă pe lîngă, în­cer­cînd cîte o unduire lascivă pe după copacii cu care ne-am obiș­nu­it că trebuie să stea în mijlocul trotuarului. Parcă nici tonetele cu haine în care de cele mai multe ori ne agățăm fără să vrem sau pe ca­re ni le scoate vîntul în cale nu ne mai deranjează. Sînt acolo de cînd sîntem și noi prin cartier și le cu­noștem deja năravurile. Ne scutu­răm și ne încordăm pentru că tre­buie să ajungem la destinație înain­te de a ni se închide ușile în nas.

E dimineață, iar ceața încă nu ni s-a ridicat de pe ochii. Începem să alergăm, luîndu-ne la întrecere cu autobuzul, conștienți că vom cîștiga. 30 de secunde cît stă la se­ma­for plus încă alte zece pînă sem­nalizează că intră în stație, iar noi vom fi acolo, pregătiți să ne arun­căm în mulțimea din autobuz gî­fîind. Doar că astăzi nu s-a mai des­chis pista de alergare. De fapt, nici trotuar nu mai există, ci doar o groapă mlăștinoasă și cleioasă în care rămînem înțepeniți. Pierdem cele zece secunde. Autobuzul tre­ce pe lîngă noi, iar în spate sînt și alții cărora nu le vine să creadă. Pleoscăim din picioare, ne înde­săm mai bine sperînd că ni se vor dezlipi tălpile și le aruncăm o pri­vire fugară muncitorilor care con­ti­nuă să găurească trotuarul. Mai bine ne-am muta pista pe șosea, se pare că trotuarul a fost răpit de gropi și mlaștini.