Înecat în fum și indiferență

Orașul a fost acoperit cu o pla­pu­mă neagră, luminițele se strîngeau una după altă, iar într-un colț încă se mai vedea focul de la lumînare. Erau ultimele clipe ale omulețului de cea­ră. Se topea, iar acel foc îi provoca du­rere. Striga, striga din răsputeri, dar nimeni nu îl auzea. Se îneca în fum, ochii îi lăcrimau, iar rănile sîn­ge­rau. Lumînarea se topea, iar ceara se prelingea pe trupul frînt de chinuri. Încerca să fie auzită, dar indiferența o ocolea cu desăvîrșire. Uneori niște măș­ti negre se uitau la ea, strecurau niște priviri fugare, aplecau capul și se gîndeau să o ajute. Erau niște momente de speranță, însă, din pă­ca­te, ochii ațintiți păreau a savura dure­rea și a se înfrupta din fiece sunet, din fiece strigăt. Îi promiteau că îl vor ajuta pe omulețul de ceară, însă ră­mî­nea­u neclintiți.

Disperarea l-a făcut să închidă ochii înainte de a fi înghițit de flăcări. Tă­cere. Plapuma neagră a prins culori, iar măștile au fost uitate în în­tu­ne­ric. Acum toți vecinii îi plîngeau durerea. Părea că toată lumea l-a iubit și nimănui nu îi venea să creadă că moartea a venit la pragul lui. Acum îi a­du­­ceau flori și vorbeau de bine printre picăturile sărate ce se prelingeau pe fețe. Rețelele de socializare și media cereau un minut de reculegere, iar cînd dorința li s-a împlinit oamenii au îmbrăcat un steag ornamentat cu so­lidaritate în cinstea lui.

Plapuma neagră iar a cuprins orașul, cu ea a venit indiferența și ui­ta­rea. Cineva a lipit din noi acele bucăți de ceară și le-a dat foc. Lu­mî­na­rea a prins viață, dar nu în lumea culorilor, ci a durerii fără de sfîrșit. In­fer­nul își are propriile reguli de joc, el e cel care dirijează cu cărțile și deține a­sul în mînecă. Lumînarea iar a trebuit să treacă prin durere ca strigătele ei din nou să nu fie auzite.