În dimineața celor 1001 de nopți

Cînd o trăgeam pe bunica de capot, aș­teptînd nerăbdător să termine plă­cin­tele, cel mai mult îmi plăcea să o văd cum dădea făina prin sită și, uneori, a­veam noroc și cădea și sita pe mîna mea.

Și, ca nisipul dintr-o clepsidră, fă­i­nă se scurgea încet, împinsă dintr-o par­te-n alta. Cursuri, seminarii, vacanțe, sa­teliți, ziare, radiouri, stres și exa­me­ne au alunecat prin ochiurile mici ale si­tei. În urma făinei rămînea însă me­reu un pumn de praf mai închis la cu­loa­re, mereu în modele ciudate, ca și cum s-ar așeza fumul de țigară pe-un tablou. Și îmi plăcea, la sfîrșit, înainte ca făina să devină aluat, aluatul co­zo­nac și praful negru să fie aruncat, să iau un pumn de negreală în buzunar.

Închis în camera mea, deschideam me­reu degetele încet, să nu-mi scape nici un bob. Ultima oară cînd am făcut asta, am găsit-o în podul palmei pe Anastasia, replica din Basarabia a lui Beyonce, dansînd Single Ladies, și pe Diana, discutînd politica celor trei tran­dafiri roșii cu George, ca apoi să mai elaboreze niscaiva principii de evalua­re ARACIS. Era și Alexandra într-un colț, ascultînd Dire Straits și speriindu-se mereu cînd Lupu o amenința că va dezvălui redacției melodia ei pre­fe­rată: „Suicide is painless” de la Marlyn Manson. Iar Varninschi, cu ziarul ga­ta sau nu, mereu găsea un meci la care să se uite în timp ce, din colțul celălalt al redacției, Păuleț încerca să-i dea foc la păr cu privirea.

Și acum mai am toate firișoarele de nisip, strînse-n cutiuțe, în recamierul de la capătul patului din camera bu­ni­cii. Am vrut mereu, ca, atunci cînd am să am destule, să le dau drumul la toate odată și să fac din grînele negricioase o plajă. Și cu lucruri bune și cu rele. Dar toate frumoase.

Cătălin HOPULELE