În abisul lucrurilor pierdute

Vine momentul acela cînd te muți în alt oraș și nu știi ce să iei cu tine. Brusc, realizezi că toate lu­cru­ri­le de pe care ai șters praful ani de zile, nu mai au nicio relevanță. Te poți lipsi de ele fiindcă nu poți efectiv să le cari pe toate. Sînt lucrurile pe care le-ai înșirat prin cameră ca să-ți amintească de cei dragi, dar care acum nu-și mai au locul în viața ta. Cărți cu autografe de la fos­tele iubiri, oracole pe care s-au semnat colegii din liceu și haina aia pe care o ai de trei ani și tot zici că o porți, dar încă nu-ți vine și nici nu ai vrut s-o dai pînă acum, toate rămîn acasă. Mai ai și ceasul acela pe care ai tot încercat să-l dai, dar nu l-a luat nimeni.

Dar iei cu tine fotografiile alea stupide, de pe vremea cînd aveai o freză de care o să-ți fie rușine o viață întreagă. Îndeși printre haine și tricoul pe care ți-au scris prietenii cît de mult o să le lipsească glumele tale proaste. Știi pălăria oribilă pe care ți-au dat-o părinții dintr-o excursie în nu știi ce țară? Nu poți s-o lași acasă și să-i superi, așa că o iei cu tine. Însă te faci că uiți pijamalele alea roșii, cu care te faci de rîs la fiecare Crăciun.

Oricum, iei cu tine amintirile, că pe alea n-ai unde să le lași. De lucrurile de la oameni la care ai ținut cîndva mai scapi, dar mo­men­tele pe care ți le-au dat tot ei, rămîn cu tine. Înhați ochelarii de vedere fără care nu poți trăi, îți iei telefonul și căștile. Astea te însoțesc oricum pretutindeni. Și cu grămada asta pleci. Îți iei un bilet la clasa a doua, te duci la peron și aștepți să tragă trenul la linie. Îți arunci în vagon istoria cuprinsă într-un geamantan mai bătrîn decît tine și urci și tu după ea. Mergeți să descoperiți un oraș nou, cu toate lucrurile tale vechi.