Îmbrățișarea albastră

În apele liniștite, cu dungi luminoase-aurii spărgîndu-le suprafața, crusta brună de chitină se desface și două bile lipite de „capul” racului încep să se rotească în toate direcțiile. Simte amenințarea. În mediul său dulce, mîna învelită într-o mănușă de cauciuc îl țintuiește.

Timp de cîteva secunde, racul atîrnă între moleculele de apă, prins parcă de un fir de ață invizibil, apoi începe să își miște perechile de picioare anterioare și să-și desfacă cleștii într-o îmbrățișare drăgăstoasă. Dar comportamentul crustaceului într-o împrejurare inedită numai defensiv nu poate fi numit. După momentele în care corpul său pare să fi luat forma unei statui de apă, scheletul i se distorsionează brusc, pierzînd orice urmă de armonie, și racul face primii pași îndărăt. Ochii lui mici, formați din sute de celule vizuale unicolore, ar sări, dacă ar avea cum, de pe prelungirile care îi susțin și ar lua-o la înot individual. Făptura osoasă aruncă doar sacadat din clești și se îndepărtează rapid. Mersul îndărăt  este cea mai sigură formă de apărare a racului. Își folosește și cleștii, dar coada parcă tot e mai rapidă.

Deși pare să o ia la fugă, în filmulețul de pe Youtube creatura e totuși dîrză și semeață. Lucrețiu, racul „uman”, rîde sălbatic de atenția mea, explicîndu-mi apoi că așa se simte și el în preajma fetelor, ca pe un teren de luptă, „deși mie îmi place să fac baie în mare”. Însă racii cel puțin au clești și nu o iau în urmă de lașitate. Dacă o mînă de cauciuc l-ar atinge pe nesimțite pe Lucrețiu, gura i s-ar transforma într-un casetofon stricat pe care nu ai dori să-l repari vreodată, pentru că, din visătorii ce nu lasă urme pe șosea nu ies nici măcar gustări „delicate”.

Lina VDOVÎI