Imagini ciobite de tine

Am avut întotdeauna fobia de a pleca foar­te mult timp de­parte de casă. Îmi amin­tesc că în prima lună de facultate dezvol­ta­­sem chiar­ o mică depresie, fiind­că­ m-am tre­zit li­vrată frumos, împre­ună cu două geamantane greoa­ie, la capătul peronului ie­șean. Am con­știentizat atunci că aripa căl­du­roa­să de rîndunică a mamei tocmai se ri­dicase de pe creștetul meu și că ea se trans­formase într-o pa­săre nemiloasă care mi-a făcut vînt din cuib.

După ce am înghițit du­re­ros vreo două-trei suspine, ce n-au im­presionat însă pe nimeni, mi-am luat în spa­te bagajul, care e­ra mai mult emoțional, și am colindat străzile înguste din jurul car­tie­rului meu. Am cunoscut treptat tot soiul de colțisoare și mi-am creat cumva în ele noi rădăcini, pentru că e­ram deja pe cont propriu și trebuia să încep să înmuguresc sau măcar să scot cîteva ramuri.

De la dezamăgire am trecut cu pași a­lerți, de parcă aș fi fost alergată de niște cîini nervoși, la o detașare care mă făcuse să cred că devin cum­va mai puțin umană. Înce­pusem să mă feresc de drumul spre casă și de fi­ecare dată cînd mă sinchi­seam să ajung totuși, de dorul părinților mei, sim­țeam că mă sufoc cu fie­care pas făcut peste pragul camerei mele. Rozul călduros de prințesă, lu­crat cu atîta grijă de tata pe pereții camerei, îmi dă­dea acum cel mai apă­sător sentiment de răceală. Dacă n-ar fi păstrat în­că periuța mea de dinți în baie și jucărioarele mele în aceeași ordine depli­nă, aș fi putut jura că m-au abandonat de tot și că în lipsa mea transformă dormitorul într-o cameră frigorifică.

În timp, frica a încetat să mă mai devoreze, sentimentele mele vădit contradictorii s-au armonizat, iar eu am început să redevin același pici vesel de dinaintea plecării. La întrebarea „pe cine mai găsim acasă?”, răs­punsul nu-i prea complicat: pe tine, întreg. n